ICCJ. Decizia nr. 549/2009. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 549/2009
Dosar nr. 8125/1/2008
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3380 din 21 decembrie 2007, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului M.I., formulată în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi D.G.P.M. Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a solicitat anularea Ordinului M.I.R.A. emis la 1 octombrie 2005, prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu cu autoritatea M.A.I., în baza art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, anularea deciziei de impunere nr. 185153/19 ianuarie 2006, emisă în baza ordinului sus-arătat de pârâtul D.G.P.M. Bucureşti precum şi obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unui ordin de încetare a raporturilor de serviciu, pe temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, fără obligativitatea restituirii cheltuielilor de şcolarizare, cu precizarea că, în subsidiar, în cazul respingerii capătului 3 de cerere reclamantul a solicitat obligarea pârâtului MAI la 27.013,89 RON cu titlu de daune materiale şi morale.
La data de 23 martie2006 reclamantul a formulat o cerere completatoare, prin care a solicitat anularea şi a Hotărârii nr. 185459 din 2 martie 2006, emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadru D.G.P.M. Bucureşti, ce a avut ca obiect soluţionarea plângerii formulate la data de 8 februarie 2006 în care a invocat aspecte de nelegalitate şi netemeinicie privind Decizia de imputare.
Prin încheierea din data de 18 aprilie 2006, instanţa de fond a admis cererea de suspendare formulată de reclamant şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 185153 din 19 ianuarie 2005, emisă de pârât până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, iar prin încheierea din data de 2 mai2006, au fost respinse excepţiile neîndeplinirii procedurii administrative prealabile şi a lipsei calităţii procesuale pasive a M.I.R.A., pentru considerentele expuse în respectiva încheierii de şedinţă.
Excepţia de nelegalitate a prevederilor pct. 11, pct. 152, pct. 209, pct. 219, pct. 232 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999, a Ordinului M.I. nr. 106/2001 şi a Ordinului nr. 440 din 12 ianuarie 2005, al aceluiaşi emitent, invocată de reclamant la data de 24 aprilie2007, a fost respinsă de instanţa de fond prin Încheierea de şedinţă din 5 iunie 2007, ca neîntemeiată, soluţie menţinută şi prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3519 din 25 septembrie 2007, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant M.I.
Examinând fondul cauzei, pentru a hotărî în modalitatea sus arătată, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Ordinul nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 emis de M.I.R.A. s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale sub-inspectorului de poliţie M.I., în conformitate cu prevederile art. 63 alin. (1) lit. d), ale art. 70 şi art. 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani potrivit angajamentului încheiat în acest sens, fiindu-i totodată echivalat gradul profesional de sublocotenent. Prin Decizia de imputare nr. 185153 din 19 ianuarie 2006 s-a dispus imputarea pagubei în valoare de 27013,89 lei reclamantului, cu titlu de cheltuieli de şcolarizare datorate, răspunderea materială fiind stabilită în conformitate cu art. 2 pct. 5 alin. (1), lit. j) alin. (2) lit. a) pct. 7, lit. b), art. 3 şi art. 25 din Instrucţiunile M.I. nr. 830 din 26 februarie 1999.
Instanţa de fond a apreciat că în mod corect a fost antamată răspunderea materială a reclamantului, urmare a nerespectării obligaţiei de a lucra timp de 10 ani în Poliţie, aşa cum s-a obligat în contractul de şcolarizare, asumat prin semnarea Angajamentului de plată, în condiţiile în care acesta a urmat cursurile Academiei de Poliţie „A.I.C." promoţia 2004, iar la data de 23 iulie 2004 a şi semnat respectivul angajament.
La data de 27 septembrie 2005 reclamantul a înaintat însă un raport prin care a solicitat să i se aprobe încetarea raporturilor de serviciu începând cu data de 1 octombrie 2005, întrucât urma să îşi desfăşoare activitatea ca auditor de justiţie în cadrul I.N.M., funcţie incompatibilă cu cea de poliţist.
Instanţa de fond a apreciat că deşi, în adevăr, reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu pe temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) (la numirea într-o altă funcţie publică) şi nu pe lit. d) (la cerere) din Legea nr. 360/2002, cum s-a dispus, autoritatea pârâtă nu era ţinută de încadrarea în drept pe care a dat-o reclamantul demersului său, fiind corectă şi legală încetarea raporturilor sale de serviciu la cerere şi nu ca urmare a numirii într-o altă funcţie publică, întrucât nu există nici o dispoziţie expresă prin care să se stipuleze că numirea în cadrul I.N.M. are ca efect încetarea de drept a raporturilor de serviciu ca poliţist.
S-a apreciat că funcţia de auditor de justiţie este incompatibilă cu cea de poliţist, incompatibilitate ce rezultă din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, întrucât auditorii de justiţie sunt asimilaţi magistraţilor, funcţia fiind incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, în afara celei de cadru didactic.
În aceste condiţii, reţinând că reclamantul a încheiat un angajament prin care şi-a asumat obligaţia de a lucra în Poliţie timp de 10 ani, s-a apreciat că nu se poate susţine încetarea raporturilor sale de serviciu urmare a numirii într-o altă funcţie publică, care de fapt este incompatibilă cu cea de poliţist, sensul obligaţiei asumate fiind ca reclamantul să poată fi la dispoziţia poliţiei pe o anumită perioadă de timp, beneficiind şi de anumite condiţii de şcolarizare, acesta fiind şi motivul pentru care la încetarea raportului de serviciu a primit un grad militar în rezervă în sistemul poliţiei.
Pe de altă parte, instanţa de fond a mai arătat că nu a fost indicat şi nu rezultă din nici un text de lege că funcţia de asimilat magistraţilor sau chiar cea de magistrat, este o funcţie publică, în sensul Legii nr. 360/2002, iar opţiunea reclamantului de a deveni auditor de justiţie şi de a participa la cursurile I.N.M. i-a aparţinut exclusiv, ea nefiind urmare a exercitării raporturilor de serviciu.
Totodată, în condiţiile în care, urmare a dobândirii calităţii de auditor, reclamantul trebuia să opteze între a continua să ocupe funcţia de poliţist sau o altă poziţie incompatibilă cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, aceasta reprezintă un motiv imputabil poliţistului, din punct de vedere al angajamentului încheiat şi al dispoziţiilor legale ce reglementează Statutul poliţistului, ceea ce şi face ca cererea de anulare a Ordinului nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 emis de M.I. să fie neîntemeiată, necomunicarea acestuia fiind fără relevanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei sale.
Cu privire la contestaţia îndreptată împotriva deciziei de imputare, instanţa de fond a reţinut că la data emiterii acesteia, reclamantul avea calitatea de militar, astfel că în mod corect răspunderea sa materială a fost angajată în condiţiile OG nr. 121 din 28 august 1998, privind răspunderea materială a militarilor, fiind întrunite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii materiale a reclamantului, iar întinderea prejudiciului, potrivit şi raportului de expertiză efectuat, a fost corect determinată.
În fine, s-a mai arătat că eventuala nepublicare a Instrucţiunilor M.I. nr. 830 din 26 februarie 1999 nu reprezintă, în sine, un motiv de nelegalitate, excepţia invocată în acest sens, fiind de altfel irevocabil respinsă de instanţa de contencios administrativ.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul M.I., arătând că în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 precum şi ale art. 3041 C. proc. civ. în sensul că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii ale art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, a fost interpretat greşit actul dedus judecăţii şi este lipsită de temei legal ori dată cu greşita aplicare a legii.
S-a apreciat de către recurent cu titlu prealabil că în măsura în care instanţa de recurs va reţine argumentele prezentate referitoare la legalitatea Ordinul ministrului, nu se mai impune analiza motivelor invocate în subsidiar.
Prin motivele de recurs dezvoltate, în esenţă, recurentul a formulat următoarele critici.
(I) Hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal. S-a susţinut în acest sens că actul administrativ atacat, contrar celor reţinute de instanţa de fond, încalcă principiul legalităţii, al disponibilităţii şi al aşteptării legitime, în condiţiile în care a adresat o cerere de încetare a raporturilor de serviciu, explicită, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) şi nu întemeiată pe lit. d) astfel că autoritatea trebuia, fie să emită ordinul în sensul solicitat, fie să îi comunice imposibilitatea încetării raporturilor în sensul solicitat.
Apreciind că actul în discuţie a fost emis cu încălcarea principiului legalităţii actului administrativ, că a produs evident o vătămare prin Decizia de imputare emisă ulterior, s-a susţinut de către recurent că se impune anularea acestuia, cu atât mai mult cu cât a fost emis cu exces de putere, în scop sancţionator.
A arătat recurentul că în mod greşit instanţa de fond, deşi a reţinut corect că auditorii de justiţie sunt asimilaţi magistraţilor, a apreciat că magistraţii nu exercită o funcţie publică, fiind doar într-o funcţie incompatibilă cu cea de ofiţer de poliţie.
Reluând ampla argumentaţie prezentată şi în faţa instanţei de fond, atât prin acţiunea introductivă cât şi prin notele de concluzii, recurentul prezentând şi extrase din tratate de drept administrativ ale unor reputaţii autori, a indicat că magistraţii sunt funcţionari publici„lato sensu" şi îndeplinesc un serviciu public, potrivit Constituţiei României, în cadrul autorităţii judecătoreşti, excluderea expresă de la aplicarea Legii nr. 188/199 fiind datorată faptului că magistraţii se supun unor legi speciale.
Referiri separate s-au făcut cu privire la auditorii de justiţie, asimilaţi magistraţilor şi care ocupă în opinia recurentului o funcţie publică, cele mai multe aspecte fiind prezentate cu titlu de răspuns la susţinerile intimaţilor-pârâţi şi nu în mod direct, cu titlu de critici la considerentele sentinţei atacate, indicându-se ca argument faptul că potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004, perioada în care o persoană a îndeplinit funcţia de auditor de justiţie constituie vechime în magistratură.
Tot cu referire la faptul că funcţia de auditor de justiţie este o funcţie publică recurentul a mai susţinut că Înalta Curte s-a pronunţat deja în acest sens, prin Decizia irevocabilă nr. 1745 din 23 martie 2007, (Dosar nr. 1570/2/2006 privitor la M.G.), situaţia sa fiind identică cu cea prezentată în respectiva cauză astfel că în sensul celor statuate în jurisprudenţa C.E.D.O. (a se vedea cauza B.) se impune respectarea caracterului unitar al jurisprudenţei.
Recurentul a indicat, în sensul art. 14 din C.E.D.O., tratamentul diferenţiat la care a fost supus în raport cu ofiţerii de poliţie admişi în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004, fără obligarea la plata cheltuielilor de şcolarizare, fără a exista o justificare obiectivă a diferenţei de tratament.
Tot ca un aspect circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut de către recurent că, în mod greşit instanţa de fond a considerat că este aplicabilă procedura prevăzută de OG nr. 121/1998 pentru recuperarea cheltuielilor de şcolarizare, raportat la prevederile art. 2 şi art. 4 din acest act normativ, nefiind vorba în cauză despre gestionarea vreunei resurse financiare sau materiale, în sensul textului citat.
În opinia recurentului - reclamant, răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de a funcţiona pe o perioadă de 10 ani în cadrul instanţei care a suportat cheltuielile de şcolarizare, este una legală, dar nu poate fi antrenată în baza unor texte de lege neaplicabile raţione materiae astfel că sancţiunea nu poate fi decât nulitatea absolută a deciziei de imputare.
Cu privire la Decizia de imputare, recurentul - reclamant reluând susţinerile şi argumentele prezentate şi în faţa instanţei de fond, a arătat că actul atacat a fost refăcut cu încălcarea principiului legalităţii, iar procedura corectă presupunea încheierea unui angajament de plată (art. 26 din OG nr. 121/1998), aspecte ce rezultă din probele administrate. Au fost evidenţiate de către recurent şi alte neregularităţi cum ar fi: nemotivarea deciziei de impunere, ce face doar trimitere la procesul verbal din data de 6 ianuarie 2006 şi la Instrucţiunile M.I. nr. 830 din 26 februarie 1999, nepublicate în M. Of.; emiterea deciziei de o instituţie necompetentă, respectiv de D.G.P.M. Bucureşti, care nu a avut nici o contribuţie financiară şi nici nu a avut legitimare din partea M.I.R.A. pentru emiterea actului atacat; emiterea deciziei după expirarea termenului de 60 de zile de la data constatării, care în cauză coincide cu data semnării ordinului, respectiv 01 octombrie 2005; precum şi lipsa citării sale la cercetarea administrativă ca şi la soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere, sens în care se susţine că sunt neverosimile şi nereale consemnările din procesele verbale depuse de pârâţi la dosar, cu referire la încheierea ulterioară a unor procese verbale false, ceea ce însă nu este de natură a acoperi viciul de procedură.
(II) Printr-un motiv distinct de recurs s-a invocat de către recurent încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., rezultând din încălcarea de către instanţa de fond a dreptului său la un proces echitabil prin neîncuviinţarea, fără motivare, a tuturor probelor solicitate, cum ar fi proba cu martori şi cu interogatoriul părţilor.
În ceea ce priveşte proba cu expertiza contabilă recurentul a arătat că, deşi încuviinţată, instanţa nu a admis pentru această probă obiectivele indicate în cererea depusă la data de 6 martie 2007 şi nici nu a stăruit în citarea expertului în instanţă pentru a da lămuriri şi pentru a răspunde la obiecţiunile la care a refuzat efectiv să răspundă. În acest context a fost criticată şi modalitatea de soluţionare a cererii expertului de majorare onorariu, fiind astfel încălcat dreptul său la un proces echitabil.
Tot ca un aspect al încălcării formelor de procedură s-a susţinut de către recurent nesoluţionarea cererii de înscriere în fals a Ordinului M.I. nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 şi soluţionarea greşită a cererii de înscriere în fals cu privire la procesele verbale din 6 ianuarie 2006, 10 ianuarie 2006 şi 18 ianuarie 2006, după procedura de verificare de scripte, instanţa de fond încălcând astfel prevederile art. 177 – 184 C. proc. civ.
(III) Faţă de aspectele expuse, s-a indicat de către recurent că este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8, întrucât a fost interpretat greşit actul dedus judecăţii, fiind schimbată natura acestuia.
(IV) Recurentul a susţinut, în sensul art. 304 pct. 7 că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs atras de nemotivarea soluţiei de respingere a probei cu interogatoriul, şi a celei de admitere a cererii de majorare a onorariului expertului, fiind susţinută şi nepronunţarea instanţei asupra capătului de cerere privind acordarea de daune materiale şi morale, capăt de cerere subsidiar în acţiunea sa.
În fine, tot în legătură cu raportul de expertiză contabilă, recurentul, reluând parte din argumentele prezentate şi în faţa instanţei de fond, a criticat hotărârea pronunţată pentru a nu fi înlăturat concluziile expertului, sens în care au fost prezentate ample referiri la cauzele C.E.D.O. pronunţate conform art. 6 alin. (1) şi argumente vizând cuantumul eronat stabilit cu privire la cheltuielile cu cazarea pe perioada vacanţelor, şi la cele cu învăţământul, acesteadin urmă fiind apreciate ca ilegale.
Pentru toate pretinsele neregularităţi ale raportului de expertiză, recurentul a solicitat anularea expertizei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea raportului şi înglobarea răspunsului la obiecţiunile formulate.
Intimaţii - pârâţi D.G.P.M. Bucureşti şi M.I.R.A. au formulat în cauză întâmpinări, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul - reclamant şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
În esenţă, ambii intimaţi-pârâţi au susţinut că în mod corect a reţinut instanţa de fond legalitatea Ordinului nr. S/II/5494 din 1 octombrie 2005, emis în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002 şi nu lit. e), cum a solicitat recurentul, întrucât în cauză nu este vorba de o numire într-o altă funcţie publică, calitatea de auditor de justiţie nefiind o funcţie publică, sens în care au fost evocate prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004, în Legea nr. 188/1999, ca şi în Legea nr. 360/2002.
S-a mai arătat că susţinerile recurentului sub aspectul inaplicabilităţii procedurii prevăzute de OG nr. 121/1998 în cazul recuperării cheltuielilor de şcolarizare sunt nefondate în raport de Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999, de Ordinul M.I. nr. 440/1995 şi de prevederile OG nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, amplu analizate, fiind formulate o serie de susţineri şi în combaterea celorlalte motive de recurs.
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată în raport de prevederile legale incidente, de motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant, dar şi faţă de apărările intimaţilor - pârâţi şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă motive care să impună fie casarea fie modificarea hotărârii recurate în considerarea celor în continuare arătate.
Raportat la modul de structurare a motivelor de recurs, Înalta Curte va răspunde acestora, după caz, prin argumente comune, sistematizate, raportat la legătura existentă între ele.
Analizând susţinerile şi criticile recurentului - reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt întemeiate şi nu pot fi reţinute, întrucât, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Ordinul nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005, emis de M.I.R.A., prin care au încetat raporturile de serviciu ale reclamantului-recurent, a fost în mod legal întemeiat pe prevederile art. 63 lit. d) – la cerere, şi nu pe prevederile art. 69 lit. e) – la numirea într-o altă funcţie publică, din Legea nr. 360/2002, privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum s-a solicitat şi după cum s-a susţinut că se impunea.
Esenţială în acest sens este determinarea conţinutului noţiunii de „numire într-o altă funcţie publică" precum şi calificarea din punct de vedere juridic a calităţii de auditor de justiţie pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat.
Recurentul-reclamant a solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma promovării concursului de admitere la I.N.M. şi devenind auditor de justiţie, a fost practic numit într-o altă funcţie publică.
În completarea argumentelor prezentate de instanţa de fond prin considerentele sentinţei atacate, referitoare la incompatibilitatea dintre funcţia de poliţist şi cea de auditor de justiţie, necontestată de altfel nici de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că în sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză, dobândirea calităţii de auditor de justiţie, nu reprezintă şi nu echivalează cu numireaîntr-o funcţie publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, şi pentru următoarele consideraţiuni.
Bazele constituţionale ale funcţiei publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală potrivit cu care funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Pornind de la prevederile constituţionale, în literatura de specialitate au fost evidenţiate două noţiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcţia publică şi funcţia de demnitate publică.
Funcţia publică este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome (art. 2), în cuprinsul aceluiaşi act normativ, fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii (art. 4).
Raportat la prevederile legale arătate şi faţă de caracteristicile evidente ale funcţiei publice ce se desprind din conţinutul reglementării, rezultă, în opinia Înaltei Curţi că auditorii de justiţie nu sunt şi nu pot fi asimilaţi categoriei funcţionarilor publici.
După cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nici o dispoziţie a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială realizată prin I.N.M., şi nici alte prevederi legale nu stabilesc că auditorul de justiţie al cărui statut este asimilat magistraţilor, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr. 303/2004 (art. 12 - 20) se află în exercitarea unei funcţii publice.
De altfel, din conţinutul prevederilor referitoare la cursanţii I.N.M., cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut de auditori de justiţie (art. 16 alin. (1)) rezultă că aceştia beneficiază de o pregătire teoretică şi practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata programului de formare profesională de 2 ani cu caracter de indemnizaţie lunară iar la încheierea cursurilor susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării ulterioare a funcţiei de judecător sau procuror.
Rezultă astfel, fără echivoc, că auditorii de justiţie urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reţine, în raport de conţinutul noţiunii de funcţie publică, astfel cum este reglementată şi totodată analizată şi în doctrină, existenţa în ceea ce îi priveşte a atribuţiilor de serviciu, stabilite în scopul realizării prerogativelor de putere publică.
În plus, în cazul auditorilor de justiţie nu există un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la I.N.M. prin hotărâre a C.S.M. nefiind un act administrativ ce întruneşte condiţiile unui act de numire în funcţie.
Din această perspectivă, susţinerile referitoare la drepturile salariale, contribuţiile la fondul de asigurări de şomaj, analogiile şi trimiterile făcute de recurent în motivele de recurs, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiţie sunt asimilaţi integral magistraţilor atât în privinţa drepturilor cât şi a obligaţiilor şi atribuţiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, nu pot fi primite pentru că de lege lata, o astfel de reglementare nu există.
Nici sintagma de funcţie publică specifică nu poate fi primită în lipsa unui reper legal care să îndrituiască o astfel de calificare şi ca atare nu se poate reţine nici un astfel de statut pentru auditorii de justiţie, cu atât mai mult cu cât funcţiile publice specifice sunt la rândul lor definite şi reglementate în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată şi în mod evident nu îi vizează pe auditorii de justiţie.
De altfel şi extrasele anexate de recurent la dosar, reprezentând fragmente şi abordări doctrinare în materie, ale unor reputaţi autori de drept administrativ atestă numai calitatea de auditor de justiţie a cursanţilor I.N.M., fără a se indica sau interpreta anume că aceştia au statut de funcţionari publici.
În fine, concluzionând pe acest aspect, nu mai puţin relevantă în determinarea statutului auditorilor de justiţie ca participanţi la un program de formare profesională, cu durata determinată şi nu ca funcţionari publici este reglementarea cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 303/2004, referitoare la obligaţia absolvenţilor I.N.M. de a restitui bursa de auditor de justiţie, în anumite condiţii, în situaţia în care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror, precum şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea profesională.
Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant vizând, în sensul art. 14 din C.E.D.O., nesocotirea, prin menţinerea soluţiei adoptate de instanţa de fond, unei jurisprudenţe deja cristalizată în această materie.
În sensul jurisprudenţei C.E.D.O., cu referire specială la divergenţele de jurisprudenţă menţionate în cauza B. contra României, Înalta Curte reţine că, raportat la Decizia anterioară a instanţei supreme, menţionată de recurent, respectiv Decizia nr. 1745 din 23 martie 2007, prezenta hotărâre nu reprezintă practică contradictorie, date fiind obiectul analizei în acea cauză precum şi prevederile legale examinate în acel cadru procesual.
În Decizia anterioară, vizând, este adevărat, tot încetarea raporturilor de serviciu ale unei persoane ce a fost admisă la concursul organizat de I.N.M. şi care a dobândit calitatea de auditor de justiţie, singurul argument, de ordin formal, avut în vedere de instanţa de recurs, astfel cum rezultă din considerentele deciziei respective, atunci când a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul obligării autorităţii pârâte la emiterea unui nou ordin de încetare a raporturilorde serviciu, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, a fost acela că, iniţial, autoritatea pârâtă a fost de acord şi a aprobat reclamantului cererea de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e), astfel că emiterea ulterioară a unui ordin de încetare a raporturilor de serviciu, în baza art. 69 alin. (1) lit. d), a fost apreciată ca fiind abuzivă, intempestivă şi vătămătoare motiv pentru care respectivul ordin a şi fost anulat.
Nu s-a stabilit în respectiva decizie, raportat la prevederile legale aplicabile, astfel cum eronat a susţinut recurentul, că funcţia de auditor de justiţie este o funcţie publică astfel că diferenţele dintre situaţiile expuse, în alte privinţe similare, justifică diferenţa de tratament.
Nu mai puţin însă, Înalta Curte reţine, în sensul aceleiaşi jurisprudenţe C.E.D.O., la care s-a făcut deja referire, că prezenta decizie concordă cu o jurisprudenţă anterioară, respectiv cu Decizia nr. 4581/8 decembrie 2008 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care, fiind examinat temeiul legal al încetării raportului de serviciu a unei alte persoane, de asemenea declarată admisă ca auditor de justiţie în cadrul I.N.M., provenind din M.I.R.A., ca şi anularea deciziei de imputare privitoare la cheltuielile de şcolarizare s-a pronunţat o soluţie similară, instanţa determinând statutul auditorului de justiţie ca nefiind cel de funcţionar public. În cuprinsul acestei decizii, analizându-se printre altele, prevederile Legii nr. 360/2002 ca şi ale Legii nr. 303/2004 şi ale OG nr. 121/1998, instanţa a reţinut că auditorul de justiţie nu este o funcţie publică, validarea concursului de admitere în magistratură nu echivalează cu un act de numire în funcţia publică astfel că şi imputarea cheltuielilor de şcolarizare urmare a temeiului reţinut pentru încetarea raporturilor de serviciu (art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002) este legală.
Nici susţinerea tratamentului diferenţiat în raport cu ofiţerii de poliţie admişi în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004 nu poate fi primită, situaţiile de fapt şi de drept fiind total diferite, textul de lege invocat nefiind incident în cauză.
Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate criticile recurentului vizând modalitatea emiterii ordinului la 1 octombrie 2005 ca şi temeiul de drept reţinut de autoritatea emitentă întrucât, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, în virtutea principiului legalităţii şi a prerogativelor conferite, autoritatea emitentă a fost îndreptăţită a aprecia asupra temeiului legal aplicabil în cauză, nefiind ţinută a urma şi respecta temeiul indicat de reclamant, în măsura în care a apreciat că nu poate fi incident în cauză.
Actul unilateral emis de autoritatea intimată a fost aşadar eliberat în limitele dreptului de apreciere conferit autorităţilor publice, fără încălcarea limitelor competenţelor şi fără încălcarea drepturilor recurentului.
În fine, Înalta Curte apreciază că este nu mai puţin relevant în stabilirea temeiului legal reţinut pentru încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant, argumentul prezentat de instanţa de fond, în sensul că nu se putea reţine „numirea într-o altă funcţie publică" şi pentru că Decizia şi opţiunea recurentului de a participa la concursul organizat de I.N.M. şi de a deveni auditor de justiţie i-a aparţinut în totalitate şi nu a fost în nici un fel determinată sau în legătură cu exercitarea funcţiei de poliţist, deţinută la acea dată, cu atât mai mult cu cât era în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la conţinutul angajamentului semnat.
Nefondate sunt şi criticile precum şi toate argumentele prezentate de recurentul - reclamant în ceea ce priveşte inaplicabilitatea procedurii prevăzute de OG nr. 121/1998 în cazul recuperării cheltuielilor de şcolarizare.
Astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de fond, prin Ordinul nr. S/II/5492 din 01 octombrie 2005, emis de M.I.R.A., recurentului - reclamant i-au încetat raporturile de serviciu, la cererea sa, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, date fiind, prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002 precum şi Angajamentul semnat la momentul admiterii sale la Academia de Poliţie. Prin acest angajament, recurentul - reclamant s-a obligat că restituie cheltuielile de întreţinere efectuate pe perioada şcolarizării în condiţiile în care, printre altele, nu va îndeplini serviciu timp de 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile poliţiei.
Corect a stabilit şi instanţa de fond că sunt aplicabile în cauză prevederile OG nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, câtă vreme, potrivit art. 2, art. 3 şi art. 9 din respectivul act normativ, citate incomplet în motivele de recurs, şi în conformitate cu art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, poliţistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unităţii, potrivit legislaţiei aplicabile personalului civil din M.I.R.A.
Art. 9 din OG nr. 121/1998 stabileşte că prevederile acestei ordonanţe se aplică şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2 din acelaşi act normativ unde este menţionat expres şi M.I., în enumerarea autorităţilor faţă de al căror personal poate fi angajată răspunderea materială.
De asemenea, potrivit art. 3 din OUG nr. 121/1998, militarii răspund material indiferent dacă, după producerea pagubei mai au sau nu calitatea de militar.
În plus, potrivit art. 7 din OG nr. 121/1998, prin termenul „militari", în sensul aceleiaşi ordonanţe se înţeleg printre alte categorii de militari şi elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, militarii angajaţi pe bază de contract şi cadre militare, iar după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, recurentul-reclamant avea calitatea de militar, atât pe timpul şcolarizării cât şi la data trecerii în rezervă, iar cazul său răspunderea materială a fost angajată, nu în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, cum a susţinut recurentul, ci în temeiul celei de-a doua ipoteze vizate de art. 2 din OG nr. 121/1998.
Nu sunt întemeiate şi nu pot fi primite nici criticile recurentului vizând nulitatea actelor administrative, pretins a fi fost refăcute, câtă vreme din cuprinsul încheierilor aflate la dosar, prin care a fost soluţionată cererea de înscriere în fals cu privire la toate aceste documente, instanţa de fond, făcând în aprecierea Înaltei Curţi o corectă aplicare a prevederilor art. 177 şi următoarele C. proc. civ., a stabilit, pe baza verificării originalelor că nu subzistă elemente care să conducă la concluzia că actele respective ar fi false.
Nu sunt susţinute de actele dosarului şi nici de prevederile legale incidente afirmaţiile recurentului vizând refacerea nelegală a procesului - verbal din data de 6 ianuarie 2006 în condiţiile în care, orice modificare ce a fost adusă s-a realizat în temeiul pct. 97 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 ce prevăd obligativitatea comisie de cercetare administrativă de-a prezenta celui în cauză procesul - verbal în concept pentru a-i da posibilitatea de-a exprima eventuale obiecţii, acelaşi articol stipulând posibilitatea unor modificări în acest context, operaţiunea desfăşurată în aceste limite fiind aşadar legală şi nicidecum realizată cu încălcarea principiului legalităţii actului administrativ, cum eronat s-a susţinut.
În fine, în legătură cu toate celelalte argumente vizând pretinsa încălcare a condiţiilor de formă şi de procedură pe parcursul cercetării administrative Înalta Curte, examinând actele dosarului ca şi apărările şi argumentele prezentate de intimaţi reţine că acestea nu sunt întemeiate.
Analizând conţinutul deciziei de imputare Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond că nu rezultă nemotivarea acesteia, aspectul vizând nepublicarea Instrucţiunilor MI nr. 830/1999 fiind anterior rezolvat, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3519 din 25 septembrie 2007).
Totodată se reţine că Decizia a fost legal emisă, în termen, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) şi 25 din OG nr. 121/1998, faţă de procesul verbal de cercetare administrativă nr. 185052 din 6 ianuarie 2006 încheiat de comisia de cercetare administrativă prin care s-a constatat producerea unei pagube de 27.013,89 lei şi de instituţia competentă. Sub acest ultim aspect, contrar celor afirmate de recurent, este de reţinut că intimaţii au respectat în procedura de emitere a deciziei de imputare, prevederile Ordinului M.I. nr. 440/1995 (pct. 8 alin. (2) din Anexă), ale Instrucţiunilor M.I. nr. 830/1999 coroborate şi cu dispoziţiile OG nr. 121/1998, în condiţiile în care, potrivit Angajamentului nr. 7310 din 13 octombrie 2000 încheiat de recurentul – reclamant, rezultă obligaţia pe care acesta şi-a asumat-o în sensul de-a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport de nevoile ministerului, în cazul de faţă unitatea păgubită fiind chiar D.G.P.M. Bucureşti unde reclamantul - recurent a fost repartizat după absolvire, această instituţie preluând astfel din punct de vedere financiar toate drepturile şi obligaţiile rezultând din raportul de serviciu. Competenţa organului financiar al unităţii în care poliţistul şi-a desfăşurat activitatea, de-a stabili sumele ce urmează a fi recuperate este fără echivoc stabilită prin prevederile legale sus-arătate.
Vor fi înlăturate ca neîntemeiate şi susţinerile referitoare la nulitatea actelor de impunere, derivând din pretinsa lipsă a citării recurentului atât în faza cercetării administrative cât şi cu ocazia soluţionării contestaţiei, în temeiul art. 37 din OG nr. 121/1998, câtă vreme, după cum s-a reţinut şi cu ocazia soluţionării cauzei în fond, a rezultat din actele depuse că recurentului i-au fost aduse la cunoştinţă atât debitul reţinut cât şi baza de calcul, nefiindu-i şi nerezultând nici o îngrădire impusă de emitenţi în sensul de a-şi formula apărări sau de a propune probe, cum s-a susţinut.
În fine, soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 185153/2006, prin Hotărârea nr. 185459 din 2 martie 2006 a fost de asemenea realizată în conformitate cu prevederile OG nr. 121/1998 (art. 37), norma legală stipulând numai posibilitatea şi nu obligativitatea citării contestatorului astfel că şi sub acest aspect criticile aduse sunt nefondate.
Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate şi criticile recurentului vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., împreună cu toate argumentele ce susţin acest motiv.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Raportat la argumentele invocate de recurent şi faţă de conţinutul actelor dosarului Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile textului invocat, actele de procedură menţionate nefiind, în primul rând, întocmite cu încălcarea formelor legale.
Contrar celor susţinute de recurent, instanţa de fond a motivat convingător, chiar dacă într-o formă succintă, încuviinţarea şi respectiv respingerea pentru parte dintre probele solicitate (e.g. proba cu martori), conform art. 167 C. proc. civ. (a se vedea încheierea din 5 decembrie 2006 filele nr. 146-147).
De asemenea proba cu expertiza contabilă a fost încuviinţată şi administrată cu respectarea dispoziţiilor art. 201 şi următoarele C. proc. civ., fiind respinse motivat parte din obiecţiunile formulate de recurent la raportul de expertiză (a se vedea încheierea de la 29 mai 2007, filele 1-2 vol. 2 dosar fond).
În aprecierea Înaltei Curţi toate referirile privitoare la pretinsele neregularităţi în legătură cu administrarea probei cu expertiza tehnică sunt nefondate şi nesusţinute de actele dosarului ce atestă că instanţa de fond nu a încălcat cu nimic drepturile şi garanţiile procesuale ale recurentului-reclamant, motivându-şi toate măsurile dispuse, inclusiv majorarea onorariului, la cererea justificată a expertului.
Nu a fost cu nimic încălcat dreptul recurentului la un proces echitabil prin această din urmă măsură, dispusă în camera de consiliu, câtă vreme punctul său de vedere faţă de cererea expertului era depus la dosar şi instanţa a decis faţă de poziţiile exprimate de părţile interesate. În plus, faţă de complexitatea cauzei şi volumul raportului, onorariul final încasat de expertul contabil nici nu apare ca fiind vădit disproporţional.
În fine, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi reţinute nici criticile vizând modalitatea de soluţionare a cererii de înscriere în fals cu privire la documentele expres arătate, susţinerile recurentului, fundamentate mai ales pe deducţii şi prezumţii fiind contrazise de actele dosarului şi de legalitatea măsurilor dispuse de instanţă, consemnate în încheierile de şedinţă potrivit dispoziţiilor art. 177 - 184 C. proc. civ.
Pentru argumentele sus prezentate în sensul că nu sunt întemeiate criticile recurentului – reclamant vizând lipsa de temei legal a hotărârii atacate şi nici pronunţarea acesteia cu greşita aplicare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8, ce a fost de asemenea indicat de recurent. Nu se poate susţine că în cauză, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a schimbat natura sau înţelesul actului juridic, cu atât mai mult cu cât, în sensul jurisprudenţei pronunţate în această materie, simpla afirmaţie fără indicarea în concret a modalităţii ce atestă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic nu este suficientă pentru a atrage analizarea acestui motiv.
De asemenea, interpretarea dată probelor, nu justifică şi nu susţine invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În fine, Înalta Curte, raportat şi la analiza deja prezentată reţine că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă în cauză.
Înalta Curte, apreciind temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a apreciat deja că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale incidente, iar în legătură cu măsurile procedurale dispuse au fost arătate şi prin încheierile premergătoare motivele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei şi pentru care au fost înlăturate şi/ sau respinse anumite cereri ale recurentului-reclamant. Cât priveşte cererea subsidiară, faţă de modalitatea de soluţionare a cauzei, prin respingerea integrală a acţiunii reclamantului şi de argumentele hotărârii, nu se mai impuneau alte precizări sau argumente suplimentare, cum fără temei a susţinut reclamantul-recurent.
Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază aşadar că nici una din criticile formulate de recurentul-reclamant împreună cu argumentele prezentate nu este întemeiată şi nu poate fi primită, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.I. împotriva sentinţei civile nr. 3380 din 2 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 533/2009. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 553/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
