ICCJ. Decizia nr. 557/2009. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 557/2009
Dosar nr. 34008/3/2007
Şedinţa publică din 4 februarie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 8 octombrie 2007, reclamantele SC G. SA şi SC S.C.I. SRL au chemat în judecată M.E.F. solicitând obligarea acestuia să emită o decizie de aplicare unitară a legii privind încadrarea sau neîncadrarea livrării de oţel beton fasonat în dispoziţiile art. 160 alin. (2) lit. c) Cod Fiscal, sub sancţiunea de penalităţi în cuantum de 100 ron/zi de întârziere până la emiterea deciziei; stabilirea unui termen de executare de 7 zile de la pronunţarea hotărârii cu aplicarea amenzilor prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Totodată reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au susţinut că deşi s-au adresat pârâtului în scopul emiterii deciziei cu caracter unitar de încadrare a livrării de oţel beton fasonat, prin adresa de răspuns nr. 810228/2007, pârâtul a menţinut confuzia întrucât a enumerat situaţii în care urma să se aplice taxa inversă sau regimul de TVA.
Prin sentinţa civilă nr. 971 din 7 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ, învestit cu soluţionarea acestei cereri şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - autoritatea pârâtă fiind un organ al administraţiei publice centrale.
Astfel învestită Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2026 din 2 iunie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de M.E.F., comisia fiscală centrală, şi pe fond, a admis în parte acţiunea reclamantelor în sensul că a obligat M.E.F., comisia fiscală centrală, să emită o decizie prin care să soluţioneze unitar încadrarea sau neîncadrarea livrării de oţel beton fasonat în dispoziţiile art. 160 alin. (2) lit. c) Cod fiscal şi a respins ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la acordarea de penalităţi, la stabilirea unui termen de executare şi la aplicarea unei amenzi în limitele art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a hotărî astfel instanţa fondului a reţinut că în cadrul M.E.F. funcţionează o comisie fiscală centrală care în baza Ordinului ministrului economiei şi finanţelor nr. 1318/2008, are ca şi atribuţii elaborarea de decizii cu privire la aplicarea unitară a Codului Fiscal, iar în cadrul A.N.A.F., o comisie de proceduri fiscale care elaborează decizii cu privire la aplicarea unitară a Codului de procedură fiscală.
S-a mai reţinut că în raport de solicitarea reclamantelor - cererea lor vizează în fapt aplicarea unor dispoziţii din Codul fiscal - ceea ce presupune a avea calitate procesuală pasivă în cauză numai M.E.F., comisia fiscală centrală.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că în fapt pârâtul nu a răspuns cererii reclamantelor, Comisia Fiscală Centrală fiind obligată potrivit atribuţiilor avute să emită decizii pentru soluţionarea unitară a dispoziţiilor Codului fiscal, în speţă a dispoziţiilor art. 160 alin. (2) lit. c).
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantele SC G. SA şi SC S.C.I. SRL cât şi pârâtul M.E.F., comisia fiscală centrală.
Întrucât reclamantele deşi citate cu menţiunea timbrării recursului, nu au dat curs acestei obligaţii legale, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 147/1990 - recursul lor urmează a fi anulat ca netimbrat.
În ce priveşte recursul declarat de M.E.F., comisia fiscală centrală, urmează a se reţine că în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti pentru faptul că obligând Comisia Fiscală Centrală să soluţioneze cererea reclamantelor s-au încălcat practic dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 1318/2008 şi art. 6 Cod Fiscal, sesizarea acestei comisii putând fi făcută fie de către direcţiile de specialitate din cadrul ministerului fie de către Comisia de proceduri fiscale.
A mai susţinut recurentul că în speţă nu s-a dovedit aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 160 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, împrejurare în care, răspunsul la cererea reclamantelor era de competenţa direcţiei de specialitate din cadrul M.E.F.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate în raport de criticile formulate, urmează a se reţine că acestea se justifică.
Prin acţiunea introductivă reclamantele SC G. SA şi SC S.C.I. SRL, au solicitat obligarea M.E.F., comisia fiscală centrală, să emită o decizie pentru soluţionarea unitară a încadrării sau nu a livrării de oţel beton fasonat, în dispoziţiile art. 160 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Deşi M.E.F., direcţia de legislaţie în domeniul TVA, a răspuns petiţiei reclamantelor cu adresa nr. 810228 din 7 septembrie 2007, instanţa fondului a apreciat că aceasta nu reprezintă o rezolvare - în sensul solicitat, competenţa de soluţionare revenind Comisiei Fiscale Centrale - potrivit art. 6 alin. (1) Cod Fiscal şinr. 1318/2008.
Soluţia astfel pronunţată este vădit nelegală şi netemeinică.
În conformitate cu dispoziţiile Ordinului ministrului economiei şi finanţelor nr. 1318/2008, scopul înfiinţării Comisiei Fiscale Centrale a fost acela de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Potrivit aceluiaşi ordin, sesizarea Comisiei de face fie de către Direcţiile de Specialitate din cadrul M.E.F. fie de către Comisia de proceduri fiscale din cadrul A.N.A.F.
Or, în cauză prin soluţia pronunţată Curtea de Apel Bucureşti a încălcat dispoziţiile Ordinului nr. 1318/2008 şi a obligat Comisia Fiscală Centrală să se învestească direct şi să soluţioneze petiţia unei societăţi comerciale, petiţie care de altfel intra în competenţa de soluţionare a Direcţiei de Legislaţie în domeniul TVA conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1289/2007 şi care are atribuţii să emită puncte de vedere cu privire la interpretarea prevederilor din Codul fiscal în materie de TVA şi implicit asupra dispoziţiilor art. 160 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003 fiind Codul fiscal.
Astfel fiind, urmează a se reţine nu numai încălcarea procedurii instituite prin art. 6 alin. (1) Cod Fiscal şi Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 1318/2008 art. 5, dar şi inexistenţa unei practici neunitare a aplicării dispoziţiilor art. 160 alin. (2) lit. c) care să fi justificat sesizarea legală a acestei comisii în vederea emiterii unei decizii pentru o soluţionare unitară.
În raport de aceste considerente şi având în vedere dispoziţiile art. 313 C. proc. civ. recursul declarat de M.F.P. urmează a fi admis şi casată sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi pe fond, respinsă ca nefondată acţiunea reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 2026 din 2 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, în fond respinge acţiunea formulată de reclamantele SC G. SA şi SC S.C.I. SRL ca nefondată.
Anulează recursul declarat de reclamante împotriva aceleiaşi sentinţe ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 552/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 558/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
