ICCJ. Decizia nr. 5652/2009. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5652/2009
Dosar nr. 5746/1/2009
Şedinţa publică din 9 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 123 din 8 aprilie 2009 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta SC L.D.T.I. SRL, în contradictoriu cu Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara şi au fost anulate în parte Dispoziţia nr. 16 din 22 aprilie 2008 emisă de Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara precum şi Decizia de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008, cât şi Raportul de inspecţie fiscală nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008, întocmite de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara, acestea fiind modificate în parte, instanţa de fond stabilind că reclamanta datorează la bugetul local al Municipiului Timişoara următoarele sume de bani:
- 38.371 RON cu titlu de impozit pe clădiri;
- 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe clădiri;
- 18.808 RON cu titlu de impozit pe mijloace de transport;
- 29 RON cu titlu de taxă de afişaj;
- 33691 RON cu titlu de impozit pe spectacole (a datorat 38.371 lei şi a plătit 4680 RON);
- 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe spectacole.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma 11.220 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în urma unei inspecţii fiscale efectuate în luna decembrie 2007 şi ianuarie 2008, Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara din cadrul Primăriei Timişoara a emis Raportul de inspecţie fiscală nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008 şi Decizia de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 595.912 RON, sumă compusă din: 70.365 RON – impozit pe clădiri şi accesorii la impozitul pe clădiri (majorări de întârziere şi dobânzi); 18808 Ron – impozit pe mijloace de transport; 29 RON – taxă de afişaj pentru anul 2007; 506.710 RON cu titlu de impozit pe spectacole şi accesorii la impozitul pe spectacole (majorări de întârziere, dobânzi).
1. Cât priveşte impozitul pentru mijloacele de transport în sumă de 18.808 RON, instanţa de fond a reţinut că acesta este datorat de reclamantă (contestaţia fiind astfel neîntemeiată) dat fiind că, deşi i s-a pus în vedere, reclamanta nu a depus documentaţia din care să rezulte că mijloacele de transport au fost dezmembrate (casate şi predate la fier vechi), în condiţiile OG nr. 82/2000 privind autorizarea agenţilor economici care desfăşoară activitate de reparaţii, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor uzate, nefiind astfel respectate dispoziţiile punctului 122 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. proc. civ. fisc.
2. Referitor la taxa de afişaj în sumă de 29 RON, instanţa de fond reţine că aceasta nu a fost contestată de reclamantă şi deci nu poate face obiectul analizei de către instanţă.
3. În ceea ce priveşte impozitul pe clădiri, suplimentar, instanţa de fond a reţinut că din actele fiscale contestate nu rezultă care este modul de calcul al acestuia, acest aspect fiind subliniat şi de expertul contabil, legalitatea stabilirii acestui impozit fiind grav afectată pentru că face imposibilă examinarea corectitudinii constatărilor menţionate în actele administrative fiscale ce au fost contestate.
Reţine instanţa de fond că Decizia de impunere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 43 alin. (1) din Cod fiscal şi nu cuprinde de asemenea, „categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă".
Nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 253 alin. (1) din Cod Fiscal, pentru că raportul de inspecţie fiscală deşi indică valoarea de inventar a unor clădiri dobândite de reclamantă în anul 2004, precum şi cota de impozitare de 1,50 %, nu menţionează modul de calcul al impozitului respectiv, această lipsă fiind suplinită de expertul contabil care a stabilit modul de calcul al acestui impozit, mod de calcul în privinţa căruia pârâta nu a formulat obiecţiuni şi nu a învederat incorectitudini sau erori de calcul.
Reţinând că expertiza contabilă a calculat corect impozitul pe clădiri, instanţa de fond a concluzionat că reclamanta mai datorează suplimentar, impozit pe clădiri în cuantum de 38.371 RON la care se adaugă suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe clădiri.
4. Cu privire la impozitul pe spectacole, instanţa de fond a reţinut caracterul nelegal al cuantumului impozitului pe spectacole în sumă de 506.710 RON, stabilit în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere contestată, considerând ca având corespondent în realitate concluziile expertului contabil care a determinat impozitul datorat în funcţie de numărul de zile în care reclamanta a eliberat bilete pentru activitatea de discotecă, activitate pentru care a obţinut de la Primăria Municipiului Timişoara aprobarea unui orar – respectiv pentru zilele de joi, vineri, sâmbătă ale fiecărei săptămâni".
Prima instanţă, reţinând concluziile expertului contabil, a concluzionat că reclamanta datorează suma de 33.691 RON cu titlu de impozit pe spectacole (întrucât a datorat 38.371 RON, dar a plătit 4680 RON) precum şi suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) la impozitul pe spectacole.
Cât priveşte cererea formulată de pârâta Primăria Municipiului Timişoara – Direcţia Economică – Serviciul Taxe şi Impozite de redeschidere a dezbaterilor, aceasta a fost respinsă ca nefondată, instanţa de fond reţinând în motivare că deşi la momentul soluţionării pe fond a cauzei dosarul de fond se afla la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, necesar fiind pentru soluţionarea unei cereri de suspendare a executării actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, instanţa de fond a avut la îndemână dosarul refăcut ce conţinea înscrisurile necesare pentru a se pronunţa pe fond, inclusiv raportul de expertiză contabilă ale cărei concluzii nu au fost contestate de către pârâtă, celelalte înscrisuri ce se aflau depuse la dosarul iniţial – Hotărârea A.G.A. nr. 16/2004 şi certificatul constatator eliberat de O.R.C. şi de care se prevalează reclamanta, neavând relevanţă în speţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivele de casare sau modificare a sentinţei prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. – „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", precum şi art. 3041 C. proc. civ.
Într-un prim motiv de recurs, reclamanta critică hotărârea instanţei de fond pentru faptul că aceasta a fost pronunţată în lipsa dosarului de judecată, (dosarul se afla înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), pe baza unui dosar refăcut, încălcându-se astfel principii fundamentale ale procesului civil şi anume principiul egalităţii armelor şi în consecinţă principiul imparţialităţii, partea reclamantă beneficiind din partea instanţei de un tratament favorabil, fiind astfel avantajată.
I-a fost încălcat astfel, susţine recurenta-pârâtă, şi dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care au fost diminuate în mod considerabil obligaţiile fiscale de plată datorate de societatea reclamantă.
Au fost încălcate astfel, formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Într-un al doilea motiv de recurs este criticată pe fond soluţia primei instanţe, legalitatea acesteia fiind îndoielnică în condiţiile în care proba determinantă în cauză a constituit-o raportul de expertiză contabilă, raport întocmit de un expert de specialitate contabil şi nu în probleme de fiscalitate, probă pe care ei de la bun început au considerat că nu este utilă, pertinentă şi nici concludentă.
În fine, este criticată soluţia primei instanţe şi sub aspectul acordării în întregime a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, instanţa neţinând cont de faptul că acţiunea a fost admisă în parte, fiind anulate în parte cele două acte administrative fiscale.
Intimata-reclamantă SC L.D.T.I. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Prin întâmpinare, pe cale de excepţie a fost invocată tardivitatea recursului, susţinând că a fost formulat cu depăşirea termenului legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii, termen prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Excepţia ridicată nu este întemeiată, din actele dosarului rezultând că pârâtei i-a fost comunicată hotărârea la data de 9 iunie 2009, iar recursul motivat a fost înaintat prin poştă la data de 25 iunie 2009, potrivit ştampila de pe plic, astfel că s-a respectat termenul de 15 zile libere prevăzut de textul de lege.
Pe fondul cauzei, analizând recursul formulat în raport de motivele de recurs invocate, actele şi lucrările dosarului precum şi legislaţia incidentă în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Primul motiv de recurs referitor la judecarea pe fond a cauzei în lipsa dosarului de fond este neîntemeiat, atâta timp cât instanţa de fond a procedat la refacerea dosarului, fiind ataşate la dosar copia acţiunii, a întâmpinării, a actelor administrative fiscale atacate şi a expertizei contabile efectuate în cauză, înscrisuri relevante în soluţionarea cauzei.
În mod corect s-a apreciat de prima instanţă în sensul că celelalte înscrisuri depuse la dosarul de fond de către pârâtă – Hotărârea A.G.A. nr. 16 din 11 noiembrie 2004, Încheierea O.R.C. nr. 1356 din 17 noiembrie 2004, certificat de înregistrare menţiuni şi certificatul constatator din 19 noiembrie 2004, Adresa către O.N.R.C. Timiş din 14 februarie 2008, Răspunsul O.N.R.C. Timiş din 25 februarie 2008 – nu au nici o relevanţă în cauză, de vreme ce reclamanta nu a contestat susţinerile pârâtei cu privire la faptul că desfăşoară activitate de discotecă.
Cum alte înscrisuri nu au mai fost invocate de pârâtă ca fiind necesare în cauză şi care nu s-ar afla depuse în dosarul refăcut, în mod just cererea formulată de redeschidere a dezbaterilor a fost respinsă.
De altfel, pentru termenul de soluţionare în fond a cauzei, ambele părţi din proces au depus note scrise cu susţinerile formulate, aşa încât recurenta-pârâtă nu poate susţine că a fost prejudiciată în dreptul la un proces echitabil, fiind avantajată intimata-reclamantă în detrimentul său şi nici că instanţa a încălcat principiul imparţialităţii.
Critica vizând soluţia pe fond pronunţată de instanţa de fond, referitoare la legalitatea îndoielnică a hotărârii date pe motiv că aceasta s-a sprijinit pe constatările expertului contabil, în condiţiile în care recurenta-pârâtă consideră aceasta probă ca nefiind utilă, pertinentă şi concludentă cauzei, este şi ea neîntemeiată.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect asupra necesităţii efectuării unei lucrări de specialitate, prin care să se stabilească dacă obligaţiile fiscale stabilite de recurenta-pârâtă sun calculate în mod corect şi sunt datorate, lămurirea acestor aspecte căzând în sarcina unor specialişti şi nu a instanţei în exclusivitate.
În speţă, expertul contabil ce a efectuat lucrarea, în urma verificărilor a statuat că raportul de inspecţie fiscală, nu prezintă elementele de calcul definitorii şi calculul propriu zis, privind stabilirea bazei de impozitare şi a cuantumului impozitelor verificate (suma datorată de contribuabil) ceea ce induce susceptibilitatea în ceea ce priveşte corectitudinea stabilirii acestora, prin neasigurarea accesibilităţii necesare pentru verificarea lor.
Aşa cum corect reţine şi instanţa de fond, expertul contabil a calculat impozitul pe clădiri datorat precum şi accesoriile la acest impozit, ţinând cont de toate elementele necesare stabilirii atât a bazei de impozitare cât şi a cuantumului impozitului pe clădiri datorat pentru fiecare an fiscal, al perioadei verificate, elemente prevăzute de art. 253 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. fiscal referitoare la aplicarea cotei de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, suma stabilită de plată ca impozit pe clădiri datorat fiind de 38.371 RON, la care se adaugă suma de 16.754 RON cu titlu de accesorii la impozitul pe clădire.
Şi în ce priveşte stabilirea impozitului pe spectacole datorat de reclamantă, expertul contabil a avut în vedere condiţiile reale în care s-a desfăşurat această activitate, şi anume ţinând cont de faptul că intimata-reclamantă trebuia să respecte un orar aprobat de Primărie pentru activitatea de discotecă şi verificând evidenţa contabilă în care s-au evidenţiat zilele în care s-au emis bilete de intrare pentru discotecă.
Raportul de expertiză contabilă, chiar dacă nu a fost efectuat de un expert în probleme de fiscalitate, aşa cum susţine recurenta-pârâtă a răspuns corect obiectivelor formulate de instanţă, expertul dovedind cunoaşterea problemelor fiscale puse în discuţie şi aplicând legislaţia din domeniu, dovadă în acest sens fiind şi faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat obiecţiuni la acest raport, refacerea şi suplimentarea lucrării fiind dispusă de instanţa de judecată pentru că nu se răspunsese la toate obiectivele solicitate.
Referitor la cheltuielile de judecată stabilite în întregime în sarcina recurentei-pârâte, deşi contestaţia a fost admisă în parte şi s-au anulat în parte actele administrative fiscale atacate, aspecte criticat de recurentă, trebuie menţionat, de asemenea că este neîntemeiat.
Suma de 11.220 lei cheltuieli de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, reprezintă onorariu expert – 10.030 lei şi onorariu consilier juridic – 1190 lei, potrivit contractului de prestaţii juridice de şi chitanţei nr. 2453680/1 de la filele 88 şi 89 dosar fond.
Onorariul de expertiză nu poate fi micşorat, potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., astfel că rămâne în discuţie numai onorariul consilierului juridic, asupra căruia instanţa nu poate reaprecia în sensul diminuării, dacă se are în vedere munca depusă de acesta raportat la complexitatea dosarului, speţa, fiind de natură fiscală.
Pe de altă parte faptul că acţiunea a fost admisă în parte, nu obligă instanţa la reducerea cheltuielilor corespunzătoare onorariului plătit.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., soluţia instanţei de fond urmând a fi menţinută ca legală şi temeinică, respectând întocmai şi formele de procedură.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 123 din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5638/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5773/2009. Contencios. Contestaţie la... → |
|---|
