ICCJ. Decizia nr. 624/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 624/2009
Dosar nr. 5801/2/200.
Şedinţa publică din 6 februarie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 august 2007 la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta SC D.P.D.P.A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., D.G.A.M.C. şi A.N.V., anularea deciziei nr. 81 din 15 noiembrie 2006 emise de A.N.V. , a procesului-verbal de control nr. 258/CV din 15 noiembrie 2006 emis de aceeaşi autoritate şi a deciziei nr. 50 din 2 iulie 2007, emise de D.G.A.M.C. în soluţionarea contestaţiei administrative, anularea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina sa, în cuantum de 215.555 lei şi obligarea pârâtelor la restituirea sumei achitate cu acest titlu.
În subsidiar, reclamanta a solicitat reducerea cuantumului obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina sa de la 215.555 lei la 71.590 lei şi obligarea pârâtelor la restituirea diferenţei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că autorităţile fiscale au calculat în sarcina sa obligaţii fiscale constând în majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată pentru două importuri de echipamente efectuate în luna decembrie 2001, stabilind că reclamanta ar fi beneficiat eronat de suspendarea plăţii TVA în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 332/2001, fără a fi îndeplinit procedura prevăzută de art. 25 D lit. b) din OUG nr. 17/2000.
În opinia reclamantei, această concluzie la care au ajuns autorităţile fiscale este eronată, pentru că între suspendarea plăţii TVA şi facilitatea instituită prin Legea nr. 332/2001(amânarea plăţii TVA pe perioada de realizare a investiţiei) există deosebiri de conţinut juridic.
Prin sentinţa nr. 1174 din 9 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea, a anulat actele administrativ-fiscale atacate şi a obligat pârâţii să-i restituie reclamantei suma de 215.555 lei, reţinând că pentru a beneficia de amânarea plăţii taxei pe valoarea adăugată în temeiul Legii nr. 332/2001, reclamanta nu era obligată să îndeplinească formalităţile impuse pentru suspendarea plăţii taxei pe valoarea adăugată în temeiul art. 25 lit. d) din OUG nr. 17/2000.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta A.N.A.F., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie potrivit art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului, A.N.A.F. a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a Legii nr. 332/2001, care, în opinia sa, reglementează doar dreptul contribuabilului de a beneficia de o anumită facilitate, pentru exerciţiul efectiv al acestui drept fiind însă necesară obţinerea unui certificat de suspendare a plăţii TVA eliberat de organele fiscale.
A mai invocat şi o confuzie care s-ar fi făcut în hotărârea recurată, între tariful vamal mai favorabil pe care îl acordă organele vamale în temeiul art. 390 din HG nr. 1114/2001 şi facilitatea fiscală de amânare la plata TVA prevăzută de Legea nr. 332/2001, care poate fi acordată numai de către organele fiscale, în condiţiile prevăzute de OUG nr. 17/2000.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că sentinţa atacată reflectă în mod corect distincţia între instituţia juridică a suspendării plăţii TVA în temeiul art. 25 D lit. b) din OUG nr. 17/2000 şi facilitatea fiscală prevăzută de Legea nr. 332/2001.
Aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii, în şedinţa publică din data de 6 februarie 2009, cu ocazia dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a pus în discuţie şi motivul de ordine publică al necompetenţei materiale a instanţei de fond, în raport cu suma contestată de către intimata–reclamantă, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate acest motiv invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în contenciosul administrativ, competenţa materială a instanţei de fond este reglementată de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie două criterii de determinare a competenţei, în funcţie de obiectul litigiului: criteriul poziţionării autorităţii emitente a actului atacat în sistemul administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) şi criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
Cu alte cuvinte, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa nu se stabileşte în funcţie de poziţionarea autorităţii emitente, ci în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 lei.
Dacă obligaţia fiscală contestată este mai mică de 500.000 lei, aşa cum este cazul în speţă, tribunalul este competent să soluţioneze litigiul în primă instanţă, indiferent dacă actul administrativ fiscal a fost emis de o autoritate centrală sau de una locală.
Având în vedere considerentele expuse şi constatând întemeiat motivul invocat din oficiu, Înalta Curte va admite recursul şi potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 1174 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza pre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 621/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 625/2009. Contencios → |
|---|
