ICCJ. Decizia nr. 742/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 742/2009
Dosar nr. 1574/35/2007
Şedinţa publică din 12 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată la 11 februarie 2008, reclamanta M.E.R. a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 255 din 17 septembrie 2007 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea acestui pârât să aplice sancţiunea amenzii pentru pârâta P.G., constatarea unui tratament discriminatoriu faţă de ea a Consiliului Local Vadu Crişului şi a Primăriei Vadu Crişului, ce constă în refuzul de a-i încheia un contract de închiriere pentru spaţiul situat în Vadu Crişului, judeţul Bihor, sancţionarea celor două autorităţi, precum şi obligarea acestora la încheierea contractului de închiriere pentru acest spaţiu.
În motivarea cererii precizate se arată că sancţiunea cu avertisment aplicată de pârât numitei P.G. nu corespunde gravităţii faptei.
De asemenea, este nejustificat refuzul autorităţilor de a nu-i închiria spaţiul solicitat, în condiţiile în care există spaţii libere, centrul de permanenţă fiind desfiinţat, iar handicapul său grav o îndreptăţeşte să beneficieze cu prioritate de un spaţiu cu destinaţie de locuinţă.
Prin întâmpinare, pârâta P.G.A. a invocat excepţia de nelegalitate a pct. 1 şi 2 din Hotărârea atacată de reclamantă.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 97/CA/2008 din 26 mai 2008 a respins excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 255 din 17 septembrie 2007 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării invocată de P.G.
Totodată, a respins acţiunea reclamantei M.E.R. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, P.G., Consiliul Local Vadu Crişului şi Primăria Vadu Crişului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că din probele administrate în cauză a rezultat că închiderea uşii, deşi nu a fost făcută în scop vădit de discriminare, a avut efect discriminatoriu, fapt pentru care sancţiunea de avertisment este proporţională cu fapta săvârşită.
Cât priveşte discriminarea pentru neînchirierea locuinţei de serviciu a fostului medic, de către Consiliul Local Vadu Crişului şi Primăria Vadu Crişului, s-a constatat că această locuinţă este rezervată pentru închiriere medicilor, în scopul atragerii lor în comună, iar această justificare este obiectivă şi rezonabilă.
S-a statuat că reclamanta nu se află în situaţie analoagă sau comparabilă cu situaţia medicilor şi nu a reuşit să facă dovada că s-ar fi închiriat spaţii în incinta dispensarului la alte persoane decât medici, astfel că nu a existat o faptă de discriminare.
Referitor la excepţia de nelegalitate invocată s-a reţinut că în mod corect s-a constatat existenţa unei discriminări, în raport cu art. 2 din OG nr. 137/2000.
Anularea sancţiunii aplicate nu poate fi analizată în cadrul excepţiei invocate întrucât aceasta se încadrează în netemeinicia actului, ori pe calea excepţiei se poate analiza doar legalitatea hotărârii emise.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta M.E.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut în esenţă, că recursul său vizează doar greşita soluţionare a cauzei cu referire la existenţa unui tratament discriminatoriu manifestat de către Consiliul Local Vadu Craiului şi Primăria Vadu Crişului, constând în refuzul încheierii unui contract de închiriere pentru un spaţiu situat în Vadu Crişului, judeţul Bihor, în raport de dispoziţiile art. 10 lit. c) din OG nr. 137/2000, art. 6 lit. e) şi art. 20 din Legea nr. 448/2006.
Se precizează că este o persoană cu handicap care este îndreptăţită la închirierea unui spaţiu cu destinaţie de locuinţă în cadrul clădirii dispensarului uman, întrucât există încăperi neocupate de medici, iar refuzul autorităţilor nu are o justificare obiectivă dictată de un scop legitim.
Se susţine că autorităţile locale nu au stabilit criteriile de prioritate pentru închirierea de locuinţe persoanelor cu handicap, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 448/2004.
De asemenea, destinaţia de „locuinţă a medicului" notată în cartea funciară pentru dispensarul comunal, nu are suport legal.
Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Recurenta-reclamantă se consideră discriminată de Primăria şi Consiliul Local al comunei V.C., prin faptul că i se refuză închirierea unei camere în imobilul unde îşi desfăşoară profesia de tehnician dentar, ce a servit drept locuinţă pentru un medic şi familia acestuia, până în anul 2007.
Aceste autorităţi îşi motivează refuzul prin faptul că în acelaşi corp de clădire cu a dispensarului uman este şi „locuinţa medicului", iar această destinaţie a fost înscrisă şi în cartea funciară, în anul 2000, fiind folosită numai de către medicii din comună în acest scop, nefiind închiriată niciodată altor persoane.
În art. 6 lit. e) din Legea nr. 448/2006 este menţionat dreptul la locuinţă al persoanei cu handicap, iar în art. 20 din aceeaşi lege se detaliază modul de asigurare a accesului acestor persoane la obţinerea unei astfel de locuinţe.
Însă, dispoziţiile art. 20 acordă prioritate persoanelor cu handicap pentru închirierea, la nivelurile inferioare, a suprafeţelor locative cu destinaţia de locuinţe, fără a fi incluse în această categorie şi locuinţele de serviciu, rezervate închirierii numai de către anumite persoane ce desfăşoară anumite categorii de servicii.
Potrivit adreselor din 17 mai 2008, şi din 14 iunie 2007, camera pentru care se solicită încheierea contractului de închiriere are destinaţia de spaţiu de locuit pentru medici.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că recurenta-reclamantă nu se află în situaţie analoagă sau comparabilă cu situaţia medicilor, neexistând vreo dovadă că s-ar fi închiriat spaţii cu destinaţia de locuinţă în incinta dispensarului altor persoane decât acestora, pentru a se reţine discriminarea.
Art. 10 lit. c) al OG nr. 137/2000 defineşte ca şi contravenţie discriminarea prin „refuzul de a vinde sau de a închiria un teren sau imobil cu destinaţie de locuinţă, cu excepţia situaţiei în care această restrângere este justificată de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare".
Rezervarea unei locuinţe de serviciu pentru medici este justificată de un scop legitim, respectiv acela de a asigura cetăţenilor din comună un serviciu medical permanent, care se poate realiza prin punerea la dispoziţia medicilor a unei astfel de locuinţe, ca mijloc de a-i atrage şi de a-i face stabili în acea comunitate.
După cum se constată, recurentei-reclamante i-au fost concesionate conform contractului nr. 213 din 17 ianuarie 2005, 2 încăperi din clădirea dispensarului uman pentru desfăşurarea profesiei de tehnician dentar în cadrul cabinetului individual D., aplicându-i-se acelaşi tratament cu al medicilor în ceea ce priveşte spaţiile cu această destinaţie, astfel că nu se întrevede în nici un fel vreo intenţie de o discriminare.
Faptul că unii medici au asigurate locuinţe de serviciu în incinta dispensarului uman, alţii nu au înţeles să solicite, iar ca urmare a pensionării unui medic, locuinţa folosită de acesta a rămas liberă începând cu anul 2007, nu o îndreptăţeşte pe recurenta - reclamantă la închiriere, cât timp aceasta are destinaţia de locuinţă de serviciu pentru medici, încă din 2000, această destinaţie nu a fost schimbată niciodată până la această dată, iar aceasta nu are calitatea de medic.
Soluţia pronunţată este în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant în interpretarea art. 14 din C.E.D.O., a statuat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Dreptul de a nu fi discriminat este încălcat când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile (ex. cauza T. contra Greciei, din 6 aprilie 2000, cauza G. contra Austriei, din 16 septembrie 1996).
După cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu se găseşte într-o situaţie analoagă cu a unui medic, pentru a-i fi închiriată locuinţa destinată numai acestei ultime categorii profesionale, existând şi o justificare obiectivă, astfel că nu se poate reţine fapta de discriminare în raport de art. 10 lit. c) din OG nr. 137/2000.
Prin urmare, în raport de cele reţinute, de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.E.R. împotriva sentinţei civile nr. 97 din 26 mai 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 737/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 753/2009. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
