ICCJ. Decizia nr. 828/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 828/2009
Dosar nr. 5037/1/2008
Şedinţa publică din 16 februarie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 818 din 12 martie 208 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de M.I.R.A., în contradictoriu cu C.N.C.D., şi având ca obiect anularea Hotărârii nr. 87 din 14 martie 2006 emisă de pârât.
În consecinţă, a fost respinsă cererea de intervenţie în interes alăturat reclamantului, formulată de I.G.P.F. şi au fost admise cererile de intervenţie în interes alăturat pârâtului, formulate de numiţii R.R. şi D.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în fapt: că C.N.C.D., prin hotărârea pronunţată, a admis petiţia numitului Rada Răzvan şi a constatat caracterul discriminatoriu al efectelor pe care aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 248/2005 le produce, în privinţa drepturilor părintelui divorţat şi căruia nu i-a fost încredinţat copilul minor.
În drept, instanţa a reţinut:
- că susţinerea reclamantului şi a intervenientului accesoriu, în sensul că C.N.C.D. şi-a încălcat atribuţiile prin hotărârea pronunţată cu privire la o situaţie de discriminare creată de prevederile unei legi, trebuie înlăturată, întrucât pârâtul a acţionat conform OG nr. 137/2000;
- că C.N.C.D. desfăşoară o activitate specifică în materia nediscriminării, întrucât - în temeiul art. 2 alin. 1 lit. d) din HG nr. 1194/2001 şi al art. 193 din OG nr. 137/2000 – este responsabil de aplicarea şi controlul respectării legii în domeniul său de activitate, precum şi de armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, iar în calitatea sa poate primi sesizări privind situaţiile de discriminare existente;
- că activitatea C.N.C.D., prin specificul ei, nu se suprapune cu cea de control al constituţionalităţii legilor – exercitat de Curtea Constituţională – astfel încât, împrejurarea că acesta din urmă a statuat, prin Decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale art. 30 alin. (1) lit. c) şi d), art. 30 alin. (3) lit. b) şi art. 30 alin. (4) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate sunt constituţionale nu înseamnă că acele dispoziţii nu au caracter discriminatoriu;
- că aprecierea ca discriminatorii a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 se bazează pe analiza lor în raport cu: dispoziţiile art. 2 din OG nr. 147/2000, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii;
- că dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 creează o situaţie de discriminare, deoarece fac diferenţa între statutul părinţilor minorului la momentul în care acesta călătoreşte în străinătate câtă vreme, în asemenea situaţie, nu se solicită consimţământul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul;
- că aprecierea C.N.C.D. este legală, întrucât, deşi textul de lege încriminat are scopul de a simplifica anumite proceduri, metodele de atingere a lui nu sunt adecvate şi conduc la discriminare;
- că dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea dreptului copilului, precum şi cu cele ale art. 3 alin. (3) şi art. 97 C. fam., potrivit cărora părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta; că aceste din urmă dispoziţii sunt în concordanţă cu practica C.E.D.O. privind noţiunea de „viaţă de familie" în sensul că, din momentul naşterii copilului, între acesta şi părinţi există o relaţie, indiferent dacă părinţii trăiesc sau nu împreună;
- că, raportat la situaţia părinţilor căsătoriţi – când minorul nu poate părăsi ţara fără consimţământul ambilor părinţi – situaţia părinţilor divorţaţi cărora nu li s-a încredinţat copilul – când acesta poate părăsi ţara fără consimţământul lor – reprezintă un tratament diferit şi discriminatoriu care încalcă şi dispoziţiile art. 5 lit. b) din Convenţia de la Haga, conform cărora „dreptul de vizitare" include dreptul de a duce copilul (pentru o perioadă limitată) în alt loc decât cel al reşedinţei sale obişnuite;
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, separat, reclamantul M.I.R.A. şi intervenientul I.G.P.F.
I. Recurentul - reclamant M.I.R.A. susţine, în legătură cu nelegalitatea sentinţei, că instanţa de fond a înlăturat pe temeiuri greşite argumentul său privind depăşirea atribuţiilor legale de către CNCD, întrucât dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din HG nr. 1194/2001 şi art. 193 din OG nr. 137/2000 se referă la colaborarea C.N.C.D. cu autorităţile publice competente, în vederea armonizării legislaţiei naţionale cu normele internaţionale, pe baza unui dialog, şi nicidecum la modificarea unei legi.
Arată recurentul că dispoziţiile art. 2(1) lit. g) din HG nr. 1194/2001 se referă la sesizări care privesc încălcarea unor norme, adică acte şi fapte ale unui anumit subiect de drept care vin în contradicţie cu obligaţiile impuse de lege în legătură cu nediscriminarea, iar nu efectele discriminatorii ale unei legi.
În ceea ce priveşte netemeinicia sentinţei, recurentul – reclamant arată că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile art. 30 (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, întrucât există o cauză justificată şi obiectivă pentru ca părintele căruia i s-a încredinţat copilul după divorţ să se poată deplasa împreună cu acesta în străinătate, pe baza hotărârii judecătoreşti de încredinţare, pe temeiul principiilor respectării hotărârilor judecătoreşti irevocabile (certitudinea juridică) şi respectării şi asigurării exercitării drepturilor părintelui căruia i-a fost încredinţat minorul.
Consideră recurentul că interpretarea normelor juridice trebuie să ţină seama de realităţile sociale şi că, în prezent, în contextul în care călătoriile în străinătate se realizează în mod curent, iar nu ca acte excepţionale, „avizul" perpetuu al unui părinte la plecarea minorului din ţară ar reprezenta o limitare care ar aduce atingere chiar scopului pentru care copilul a fost încredinţat celuilalt părinte.
Arată recurentul că, în măsura în care părintele căruia i-a fost încredinţat minorul şi-ar exercita abuziv drepturile, în raport cu celălalt părinte, există calea judiciară deschisă acestuia, iar nu sesizarea la C.N.C.D.
În fine, citează recurentul jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a subliniat că, dacă dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O. oferă o protecţie împotriva oricărei discriminări în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează, nu oricare diferenţă de tratament are, în mod automat, semnificaţia încălcării acesteia.
II. În motivarea sa, recurentul – intervenient IGPF invocă excepţia nulităţii Hotărârii C.N.C.D. nr. 87/2006, întrucât nu a fost semnată decât de 5 dintre cei 7 membrii ai Colegiului director, fiind astfel încălcată condiţia cvorumului, în raport cu dispoziţiilor HG nr. 1194/2001, în vigoare la data emiterii actului.
Susţine recurentul şi nelegalitatea sentinţei, care a menţinut hotărârea C.N.C.D., întrucât acest din urmă act a fost emis cu depăşirea competenţei C.N.C.D. şi cu încălcarea competenţei Curţii Constituţionale, singura autoritate care poate stabili dacă dispoziţiile Legii nr. 248/2005 sunt sau nu discriminatorii.
În legătură cu acest aspect, arată recurentul că, prin Decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, iar instanţa de fond a înlăturat în mod greşit această decizie.
În fine, asupra netemeiniciei sentinţei, recurentul – intervenient invocă aceleaşi argumente ca şi recurentul – reclamant.
Recursurile se fondează pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sentinţa urmând a fi modificată în tot, iar în fond admisă acţiunea şi anulată Hotărârea C.N.C.D. nr. 87/2006, pentru următoarele considerente:
În fapt
În urma divorţului intimatului – intervenient R.R., minora rezultată din căsătoria soţilor a fost încredinţată spre creştere şi educare mamei, prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Ulterior, mama recăsătorită a plecat cu minora în străinătate, în ţara de reşedinţă a soţului ei - Statele Unite ale Americii.
Tatăl minorei, intimatul intervenient de faţă, a reclamat atitudinea autorităţii de frontieră pe motiv că a permis ieşirea din ţară a minorei fără acordul său, ca tată, iar ulterior a formulat plângerea la C.N.C.D. care face obiectul cauzei de faţă.
Petiţia intimatului – intervenient de faţă, formulată la 22 decembrie 2005, a avut ca obiect: prevederile discriminatorii ale art. 30 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, pe care petentul le consideră astfel întrucât fac diferenţa între statutul părinţilor minorului la momentul în care acesta călătoreşte în străinătate, nesolicitând consimţământul părintelui care nu beneficiază de încredinţarea copilului.
CNCD, prin hotărârea nr. 87/14 martie 2006, şi-a însuşit acest punct de vedere, reţinând că „faptele prezentate sunt fapte de discriminare" conform art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din OG nr. 137/2000.
De asemenea, C.N.C.D. a recomandat M.A.I. să ia toate măsurile necesare în vederea „eliminării prevederilor discriminatorii din Legea nr. 248/2005".
Împotriva acestei hotărâri, a formulat contestaţia din cauza de faţă M.I.R.A., la 13 iunie 2006.
În drept
Hotărârea C.N.C.D. se întemeiază pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din OG nr. 137/2002, potrivit cărora.
„(1) În prezenta ordonanţă, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
(2) Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale".
Aşadar, alin. (1) defineşte „discriminarea", mai exact, conţinutul comportamentului discriminatoriu, în timp ce alin. (2) instituie răspunderea contravenţională pentru un asemenea comportament, dar nici unul dintre texte nu se referă explicit la subiectul acestui comportament.
În economia Ordonanţei nr. 137/2000, însă, dispoziţiile art. 2 sunt consecutive celor din articolul 1 alin. 3 care prevăd cine este subiectul obligaţiei de a respecta principiul egalităţii între cetăţeni – garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are obligaţia să respecte principiile egalităţii şi nediscriminării".
În fine, din coroborarea aceloraşi texte (art. 1 şi 2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor constituţionale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiţi ori împiedicaţi în exerciţiul lor.
Aşadar, în limitele atribuţiilor sale legale, C.N.C.D. este obligat să soluţioneze orice plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2 din OG nr. 137/2000 prin stabilirea existenţei celor trei elemente susmenţionate.
În speţă, petiţionarul Rada Răzvan a invocat vătămarea dreptului său de părinte prin efectul discriminatoriu al unei dispoziţii dintr-o lege: art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredinţat minorul să plece în străinătate cu acesta fără acordul celuilalt părinte.
Subsecvent, petiţionarul a reclamant M.I.R.A. în calitatea sa de autoritate ierarhic superioară I.G.P.F., considerând că vătămarea dreptului său şi discriminarea produsă sunt efect al conduitei discriminatorii a acestei din urmă autorităţi.
În raport cu această situaţie, Curtea de faţă constată că nici unul dintre elemente necesare constatării existenţei unei situaţii discriminatorii nu este îndeplinit în speţă.
Nu există o încălcare de către o autoritate a unui drept prevăzut de lege în favoarea petiţionarului, ci o lege care, în forma în care este edictată, nu dă celuilalt părinte nici un drept de a condiţiona, restrânge sau interzice părintelui căruia i s-a încredinţat minorul să plece cu acesta în străinătate. Ca urmare, permiţând accesul mamei cu minora peste graniţă, poliţia de frontieră nu a făcut decât să aplice legea astfel cum era în vigoare şi să dea eficienţă unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care dădea mamei dreptul să plece cu minora.
Aşa fiind, atât C.N.C.D., cât şi prima instanţă au făcut o greşită aplicare a legii, neobservând că dispoziţiile unei legi, reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face, prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe OG nr. 137/2000, ci doar al unei excepţii de neconstituţionalitate în a cărei soluţionare Curtea Constituţională are atribuţii exclusive, conform art. 146 lit. d) din Constituţia României.
În speţă, C.N.C.D. şi-a depăşit limitele competenţei stabilite de OG nr. 137/2000, realizând atât un control de constituţionalitate a art. 30 din Legea nr. 248/2005, cât şi o analiză a concordanţei şi coerenţei dispoziţiilor acesteia în raport cu ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre părinţi şi copii şi drepturile părinteşti.
Ca urmare, nelegalitatea hotărârii C.N.C.D., pronunţată cu depăşirea atribuţiilor sale, face inutilă analiza argumentelor recurentei privind netemeinicia acesteia, ca şi cea a sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de M.I.R.A. şi I.G.P.F. împotriva sentinţei civile nr. 818 din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi în fond, admite acţiunea şi cererea de intervenţie în interesul reclamantului formulată de I.G.P.F.
Anulează Hotărârea nr. 87 din 14 martie 2006 emisă de C.N.C.D. – Colegiul Director.
Respinge ca nefondate cererile de intervenţie în interes alăturat pârâtului formulate de numiţii R.R. şi D.A., ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 826/2009. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 831/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
