ICCJ. Decizia nr. 832/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 832/2009
Dosar nr. 20683/3/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2002 din 26 iunie 2008, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a HG nr.968/2002, privind atestarea domeniului public al judeţului Giurgiu, precum şi al Municipiului Giurgiu, oraşelor şi comunelor din judeţul Giurgiu, invocată de reclamantul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului cu a cărei soluţionare a fost sesizată prin încheierea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, din data de 14 septembrie 2007, aceasta fiind instanţa în faţa căreia, respectiva excepţie a fost invocată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul, atunci când a formulat excepţia de nelegalitate a HG nr. 968/2002, a susţinut că includerea terenului în suprafaţă de 850 mp în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al Municipiului Giurgiu (poz.18 din anexa la H.C.L. Giurgiu nr. 135/1999, act premergător adoptării hotărârii de guvern a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale de excepţie) este nelegală, întrucât, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţie ca şi Legii nr. 213/1998, anexa 1 pct. 1 poz.22, terenurile pe care sunt situate porturile maritime, fluviale, civile şi militare, fac parte din domeniul public al statului.
S-a arătat că în anexa 12 poz. 33767 din HG nr. 968/2002 figurează înscrisă suprafaţa de 21.274 mp teren portuar, în care este inclusă şi suprafaţa în litigiu, de 850 mp.
Instanţa de fond a apreciat că în condiţiile în care terenul în suprafaţă de 850 mp a fost inclus în intravilanul bunurilor ce aparţin domeniului public al Municipiului Giurgiu, aprobat prin H.C.L. Giurgiu nr. 135 din 26 august 1999, iar cu privire la această din urmă hotărâre instanţa de contencios administrativ s-a pronunţat irevocabil, în sensul statuării legalităţii acesteia (Decizia civilă nr. 581/R-C/2007 a Curţii de Apel Piteşti), nu mai pot fi examinate, în acest cadru procesual, criticile de nelegalitate invocate de reclamant, ce vizează încadrarea eronată a terenului în categoria bunurilor aparţinând domeniului public al Municipiului Giurgiu. În plus, prin actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public nu se creează drepturi noi, nu se stabileşte şi nu se modifică regimul juridic al bunurilor.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul Ministerul Transporturilor.
Hotărârea instanţei de fond a fost criticată de recurentă, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, în sensul că s-a reţinut, în mod greşit, puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte legalitatea includerii terenului în suprafaţă de 850 mp în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al Municipiului Giurgiu.
Recurenta a susţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru a se stabili existenţa puterii de lucru judecat, prin prima hotărâre irevocabilă la care s-a făcut referire fiind cercetată legalitatea HGL Giurgiu nr. 135/1999, în vreme ce în prezentul dosar s-a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nelegalităţi HG nr. 968/2002, astfel că în mod evident este vorba de două acte administrative distincte, deci nu există identitate de obiect şi nici de cauză.
Întrucât instanţa de fond nu a cercetat legalitatea includerii terenului în litigiu, în suprafaţă de 850 mp în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al Municipiului Giurgiu, recurentul-reclamant a reiterat aspectele de nelegalitate menţionate şi în cuprinsul cererii iniţiale, cu referire la prevederile cuprinse în Constituţia României [art. 136 alin. (3)] şi cele ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, susţinând totodată că nu exista o posibilitate legală a Consiliului local al Municipiului Giurgiu de a-şi însuşi un bun ce a fost declarat ca aparţinând domeniului public al statului, prin lege organică.
Intimaţii Guvernul României şi Consiliul Local al Municipiului Giurgiu au formulat în cauză întâmpinări prin care au susţinut netemeinicia criticilor formulate de recurent şi au solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat.
Intimatul Consiliul local al Municipiului Giurgiu a arătat că HG nr. 968/2002, publicată în M.Of. nr. 979 din 13 septembrie 2002, este un act administrativ unilateral, cu caracter individual, menţionând totodată că atât doctrina cât şi practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat, urmare a unei interpretări sistematice şi istorico-teleologică a textelor de lege în materie, că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate privind actele administrative individuale emise sau adoptate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, căci o soluţie contrară ar conduce la încălcarea principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice şi la prevederile art. 6 din C.E.D.O., cu consecinţa creării unui climat general de incertitudine şi de nesiguranţă juridică.
În fine s-a mai susţinut că recursul este nefondat şi pentru că instanţa de fond, în opinia intimatei, a apreciat corect că odată ce s-a soluţionat irevocabil o situaţie juridică, ea nu mai poate fi reluată şi repusă în discuţie.
De altfel, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond prin actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public local nu se creează drepturi noi, nu se stabileşte şi nu se modifică regimul juridic al bunurilor.
Recursul nu este fondat şi urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi raportat la criticile recurentei-reclamante, dar şi la apărările intimaţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în considerarea celor în continuare arătate, în completarea argumentelor instanţei de fond şi cu precădere faţă de acestea.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.
Este adevărat că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, independent de argumentele Curţii Constituţionale şi a căror substanţă nu este nesocotită, reţine însă, pe alt temei, respectiv potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ce instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin în situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaţionale, având şi rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţele comunitare.
Din această perspectivă, aşadar judecătorul naţional, aplicând primul C.E.D.O. are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenţii, asigurându-le preeminenţa, deplină şi efectivă, faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte intervenţia legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a şi reţinut în jurisprudenţa C.E.D.O.
Sunt aşadar nefondate criticile recurentei în primul rând pentru că Înalta Curte, potrivit jurisprudenţei sale deja cristalizată în această materie, apreciază, că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită de timp, cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice.
Acest principiu impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din C.E.D.O. (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale). În plus, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat , astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, care i s-ar opune.
De altfel, aceeaşi instanţă comunitară a reţinut în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, se reţine că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii unui act administrativ individual, care în cauză, este HG nr. 968/2002, privind atestarea domeniului public al judeţului Giurgiu, precum şi al Municipiului Giurgiu, oraşelor şi comunelor din judeţul Giurgiu, încalcă principiile fundamentale arătate, practica C.E.D.O. şi pe cea a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în situaţii juridice similare.
Pe de altă parte, deşi argumentele sus-arătate, prin natura lor nu mai impun şi analizarea celorlalte critici, vizând pretinsa nelegalitate a actului atacat, Înalta Curte reţine că prima instanţă a examinat corect şi a apreciat totodată că actul administrativ în discuţie îndeplineşte condiţiile de legalitate, raportat la actele normative ce au stat la baza emiterii sale, cu atât mai mult cu cât legalitatea actului administrativ premergător H.C.L. nr. 135/1999 şi care a servit drept suport al HG nr.968/2002 a fost confirmată pe cale judecătorească.
De altfel, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond prin actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public local nu se creează drepturi noi, nu se stabileşte şi nu se modifică regimul juridic al bunurilor.
Astfel, şi din această perspectivă se apreciază că nu este prejudiciat dreptul recurentei faţă de soluţia pronunţată şi menţinută prin prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei nr. 002 din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurentul să plătească intimatului. Consiliul Local a Municipiului Giurgiu suma de 5950 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 812/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 838/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
