ICCJ. Decizia nr. 841/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 841/2009
Dosar nr. 63/2/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1869 din 18 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea prin care reclamanţii M.D.L., ş.a., în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S., solicitau obligarea acesteia la acordarea sporului de mobilitate şi confidenţialitate în cuantum de 25% din salariul de încadrare tarifar lunar, actualizat la data plăţii, invocând calitatea de consilieri juridici, angajaţi ai pârâtei, şi întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 188/1999, art. 20, art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, art. 16 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic şi art. 60 din Statutul profesiei de consilier juridic.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic este reglementată de Legea nr. 514/2003 şi Statutul profesiei de consilier juridic adoptat în 2004, acesta din urmă prevăzând, la art. 47, că instituţiile beneficiare ale serviciilor profesionale ale consilierilor juridice au obligaţia să suporte cheltuielile ocazionate de formele de pregătire specifice acestei profesii [alin. (1)], şi că instituţiile publice în favoarea căreia se exercită profesia de consilier juridic au obligaţia faţă de persoanele care exercită profesia de a deconta cheltuielile avansate de acestea, ocazionate cu reorganizarea profesiei de consilier juridic, achiziţionarea robei, a registrelor, a legitimaţiei, a ştampilei, insignei şi pregătirii specifice profesiei [alin. (2) şi (3)].
Clauza de mobilitate este definită de art. 25 C. muncii ca fiind acea clauză din contractul individual de muncă pin care părţile convin ca, în considerarea specificului muncii, respectiv datorită faptului că executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă, acesta să beneficieze de prestaţii suplimentare în bani sau natură. Clauza de confidenţialitate este definită de art. 6 C. muncii, ca fiind acea clauză prin care părţile convin ca, pe toată durata desfăşurării raportului de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite prin regulamentele interne, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă.
Art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic prevede că, în considerarea specificului muncii şi importantei sociale a serviciilor profesionale, în temeiul art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 53/2003, consilierul juridic poate negocia prestaţii suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate.
De asemenea, retine instanţa de fond, natura activităţii de consilier juridic prin legile care o guvernează, presupune exercitarea acesteia în sediile angajatorului, precum şi în sediile instanţelor de judecată sau ale altor instituţii publice, aceste reglementări fiind avute în vedere şi la încheierea contractului de muncă al acestora cu angajatorul, ocazie cu care s-au negociat şi s-au acordat anumite sporuri; mai mult, s-a stabilit, în condiţiile legii, decontarea cheltuielilor ocazionate cu deplasarea reclamanţilor la diferite instanţe. Or, termenul de decontare presupune solicitarea acestui demers şi dovedirea, cu acte a cheltuielilor efectuate de către fiecare.
Aşadar, reţine prima instanţă, reclamanţii au dreptul să negocieze cele două clauze, având în vedere textul legal, invocat anterior, precum şi faptul că raportat la dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 514/2003 aceştia au obligaţia de a se deplasa la instanţele judecătoreşti pentru a reprezenta interesele pârâtei precum şi obligaţia păstrării secretului profesional.
Concluzionează instanţa de fond că, din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada negocierii unor prestaţii suplimentare în bani reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate acorda contravaloarea unor drepturi care nu sunt prevăzute în mod imperativ de textele de lege invocate.
Pe de altă parte, se arată în considerentele sentinţei recurate, în condiţiile în care consilierul juridic este obligat, prin lege, să respecte secretul şi confidenţialitatea activităţii sale iar deplasarea la instanţele judecătoreşti ţine de specificul activităţii desfăşurate, instanţa de judecată nu poate aprecia pentru fiecare caz în parte contravaloarea sau procentul în care consilierii juridici, în raport de specificul activităţii, sunt îndreptăţiţi să primească prestaţii suplimentare.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanţii, reiterând apărările formulate în faţa primei instanţe şi, în plus, susţinând că prin hotărârea recurată s-a făcut o aplicare greşită a legii şi că în mod greşit s-a reţinut că nu s-a făcut dovada negocierii prestaţiilor suplimentare ce au fost solicitate prin acţiune; de asemenea, au fost invocate hotărâri pronunţate de alte instanţe de judecată şi au fost menţionate ca temei al cererii de recurs prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, hotărârea instanţei de fond fiind temeinică şi legală, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, consilierul juridic poate fi numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii. Art. 3 din acelaşi act normativ stabileşte expres şi diferenţele de statut aplicabil, menţionând că are statutul funcţionarului public consilierul juridic numit în funcţie, potrivit funcţiei şi categoriei acesteia, în timp ce consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat.
Din aceste prevederi legale derivă, aşadar, două regimuri juridice diferite, aplicabile celor două posibile categorii de consilieri juridici, respectiv funcţionarii publici şi salariaţii.
Cele două regimuri juridice sunt reglementate de Legea nr. 188/1999, ce constituie dreptul comun pentru toate categoriile de funcţionari publici şi, respectiv, de Codul muncii, care este aplicabil cu prioritate raporturilor juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă.
Totodată, art. 60 alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic stipulează că, pentru activitatea sa profesională, consilierul juridic are dreptul la o remuneraţie de bază, stabilită prin negociere pentru consilierul juridic ce are statut de salariat, sau conform legilor speciale pentru cel numit în funcţie.
Cum, în cauza de fată, a rezultat necontestat că recurenţii-reclamanţi sunt consilieri juridici numiţi într-o funcţie publică în cadrul C.N.P.D.A.S., acestora le este aplicabil regimul juridic prevăzut de Legea nr. 188/1999, ca drept comun pentru toate categoriile de funcţionari publici.
Or, deşi similar cu regimul juridic aplicabil salariaţilor, regimul juridic de drept comun aplicabil funcţionarilor publici prezintă numeroase particularităţi, cea mai importantă derivând din actul de investire într-o anumită funcţie publică.
Din această perspectivă, deşi în cazul funcţionarului public există un acord de voinţe, întrucât numirea unei persoane în calitatea de funcţionar public se realizează numai cu consimţământul său, nu ne aflăm în prezenţa unui contract individual de muncă, în accepţiunea Codului muncii, ci a unui raport de drept public sau de drept administrativ, astfel cum a fost definit în doctrină, în cadrul căruia libertatea contractuală a părţilor este, în cea mai mare parte, suplinită de legiuitor, nefiind posibilă negocierea individuală.
În aceste condiţii, prevederea art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, ce face referire expresă la negocierea prestaţiilor suplimentare şi care nu poate fi analizată decât în corelaţie cu alin. (1) al aceluiaşi text, îi vizează exclusiv pe consilierii juridici având statut de angajaţi, în baza unor contracte individuale de muncă, susceptibile de negocierea unor clauze suplimentare, cum ar fi clauza de mobilitate şi cea de confidenţialitate.
De altfel, aceste clauze specifice sunt prevăzute numai de Codul muncii, nu şi în dreptul comun aplicabil funcţionarilor publici.
Faţă de cele prezentate, în mod corect a reţinut prima instanţă că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, criticile invocate de recurenţi în calea de atac formulată neputând fi reţinute.
Nici argumentul recurenţilor întemeiat pe hotărâri pronunţate de alte instanţe de judecată nu poate fi reţinut, întrucât precedentul judiciar nu are forţă juridică în sistemul de drept românesc, în nici un caz prin invocarea în faţa instanţei supreme a unor sentinţe pronunţate în grade de jurisdicţie inferioare.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.D.L., ş.a., împotriva sentinţei nr. 1869 din 18 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 839/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 843/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
