ICCJ. Decizia nr. 843/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 843/2009
Dosar nr. 2416/2/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2471 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de numitul A.F.A., în contradictoriu cu M.J. şi având ca obiect anularea Ordinului nr. 90/ C din 23 ianuarie 2008 emis de pârât, precum şi obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 5000 euro – echivalentul în lei la data plăţii – cu titlu de daune morale pentru prejudiciile cauzate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în fapt: că prin Hotărârea nr. 319 din 19 aprilie 2007 a C.S.M. a fost respinsă cererea reclamantului – judecător la Judecătoria Iaşi – de promovare efectivă la Tribunalul Iaşi prin valorificarea concursului din 4 februarie 2007, precum şi cea de valorificare formulată de el, pe motiv că singurul post scos la concurs la acea instanţă a fost ocupat de alt judecător clasat pe o poziţie superioară la acelaşi concurs şi respectiv că la Tribunalul Iaşi sunt două posturi vacante pentru care există o cerere de valorificare şi trei cereri de transfer formulate de judecători delegaţi de la Judecătoria Iaşi la Tribunalul Iaşi ; că, pe baza ordinii stabilite de art. 1 din Hotărârea nr. 298/2007 a Plenului C.S.M., acesta din urmă a acordat prioritate cererilor de transfer, iar nu cererii de valorificare a reclamantului.
A mai reţinut instanţa că, prin Decizia nr. 4232 din 6 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul reclamantului fiind anulată Hotărârea nr. 319/2007 şi obligat C.S.M. să emită o nouă hotărâre de promovare efectivă a reclamantului, prin valorificarea rezultatelor concursului din 4 februarie 2007, pe un post de execuţie la Tribunalul Iaşi.
De asemenea, a reţinut instanţa că prin sentinţa civilă nr. 448/2008 a Curţii de Apel Bucureşti (Dosar 5511/2/2007) a fost anulată, Hotărârea nr. 208/17 mai 207 a Consiliului Superior al Magistraturi privind transferul magistraţilor Ş.D. şi C.M. de la Judecătoria Iaşi la Tribunalul Iaşi, act care făcuse imposibilă valorificarea de către reclamant a concursului din 4 februarie 2007.
A reţinut instanţa şi că, prin Hotărârea art. 134 din 7 februarie 2008 a C.S.M., s-a dispus promovarea reclamantului la Tribunalul Iaşi pe postul creat prin Ordinul nr. 90/23 ianuarie 2008 al M.J. prin suplimentarea statului de funcţii al acelei instanţe cu scopul de a pune în executare Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la solicitarea C.S.M.
Instanţa, în raport cu situaţia de fapt reţinută şi cu obiectul acţiunii a conchis că nemulţumirea reclamantului este legată de faptul că promovarea sa, dispusă prin Hotărârea C.S.M. nr. 134/2008, s-a realizat pe un post nou creat – prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 90/2008 – iar nu pe unul dintre cele două posturi care erau vacante la data respingerii cererii sale de valorificare a examenului de promovare.
Ca urmare, instanţa a reţinut în drept că actul atacat este legal, întrucât: Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligă C.S.M. să emită o hotărâre prin care să-l promoveze efectiv pe reclamant pe un post de execuţie la Tribunalul Iaşi, dar nu pe unul dintre cele două posturi vacante la data de 1 martie 2007; o asemenea promovare nu ar fi fost posibilă, întrucât posturile nu sunt create sau prevăzute special pentru un magistrat sau altul; M.J. a acţionat în limitele competenţei sale, deoarece, la cererea C.S.M., a dispus crearea unui post vacant la Tribunalul Iaşi, tocmai pentru a pune în executare Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie favorabilă reclamantului.
În fine, a considerat instanţa că, dacă reclamantul este nemulţumit cu privire la data la care s-a realizat promovarea efectivă a sa, ar fi trebuit să atace hotărârea de promovare nr. 134/2008, pentru că aceasta este actul administrativ producător de consecinţe juridice sub aspectul datei promovării, iar nu ordinul atacat.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen recursul de faţă reclamantul, cererea fiind legal timbrată (fila 17 dosar).
În motivarea cererii de la 12 noiembrie 2008 şi cu completarea ei din 18 decembrie 2008, recurentul solicită:
1. În principal şi în temeiul art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., al art. 304 pct. 7,8,9 şi al art. 3041, coroborat cu art. 312 C. proc. civ., casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecarea cauzei, pentru:
a) încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.L.F.O. coroborat cu art. 21 alin. (3) din Constituţia României, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O. reliefată de cauza A. şi cauza B. împotriva României.
b) necercetarea fondului cauzei si nepronunţarea pe nici unul de motivele de nulitate şi netemeinicie invocate în raport de Ordinul emis de pârâtul ministrul justiţiei sub nr. 90/ C din 23 ianuarie 2008 de către instanţa de fond ( art. 312 alin. 3 şi 5 C. proc. civ.).
c) soluţionarea cauzei în contradictoriu cu o persoană care nu a fost chemată în judecată – M.J. - în loc de persoana chemată ca pârât – ministrul justiţiei.
2. În subsidiar, solicită recurentul modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii, întrucât:
a) hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport de argumentele invocate de reclamant, iar motivele ( argumentele ) reţinute de instanţa de fond sunt contradictorii şi străine de natura pricinii ( art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);
b) instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (Ordinul ministrului justiţiei nr. 90/ C din 23 ianuarie 2008 ) şi a schimbat înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.);
c) hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurentul reiterează situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi arată că :
- Prin Decizia nr. 4232/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat Hotărârea C.S.M. nr. 319/2007 deoarece a constatat că C.S.M. a dat prioritate şi a transferat, în mod nelegal, pe cele două posturi vacante de la Tribunalul Iaşi, alţi doi judecători, în loc să-l promoveze pe recurent prin valorificarea rezultatelor concursului din februarie 2007.
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a respins cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 4232/2007 şi a constatat că acesta este explicitat de considerente şi este clar în ceea ce priveşte postul pe care trebuie să se facă promovarea lui şi anume: unul dintre cele două posturi vacante la Tribunalul Iaşi la data de 1 martie 2007.
- Printr-o hotărâre judecătorească ulterioară s-a dispus anularea celor două transferuri dispuse de C.S.M. la Tribunalul Iaşi pe cele două posturi vacante la 1 martie 2008, temeiul acelei hotărâri fiind în exclusivitate Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe baza acestor trei elemente de fapt, consideră recurentul că problema de drept incidentă în cauză a fost tranşată irevocabil în sensul că: promovarea recurentului trebuia făcută pe unul dintre cele două posturi vacante la 1 martie 2007.
În raport cu acest imperativ evident, consideră recurentul că demersul C.S.M. de a solicita ministrului Justiţiei – membru al C.S.M. – să emită un ordin de suplimentare a schemei la Tribunalul Iaşi cu un post de judecător este unul fraudulos şi mincinos, deoarece a fost iniţiat doar după ce C.S.M. a refuzat executarea Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi după ce recurentul de faţă a formulat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o acţiune pentru aplicarea amenzii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 554/2004 şi o alta pentru daune, ambele fondate pe refuzul C.S.M. de a executa Decizia.
Consideră recurentul că, la data emiterii ordinului, nu era îndeplinită condiţia situaţiei premisă a lipsei posturilor vacante la Tribunalul Iaşi, având în vedere hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate, şi că scopul emiterii actului – în condiţiile date – a fost unul ilicit: acela de a frauda dreptul recurentului de a obţine, pe cale judecătorească, despăgubirile aferente dreptului său de a promova la Tribunalul Iaşi.
De asemenea, consideră recurentul că, deşi prin Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. şi dreptul reclamantului de a primi despăgubiri pentru prejudiciul creat de C.S.M. prin emiterea celor două acte nelegale, acest drept al său a fost golit de conţinut prin emiterea ordinului nr. 90/2008 de către Ministrul Justiţiei. În sprijinul acestei susţineri, recurentul invocă Decizia nr. 980 din 11 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, respingând cererea sa de plată a despăgubirilor, a invocat în considerente chiar Ordinul nr. 90/2008 al ministrului justiţiei.
Recursul nu se fondează.
În fap.
1. Prin Decizia nr. 4232 din 6 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost recunoscut, irevocabil, dreptul recurentului de faţă de a fi promovat efectiv pe un post de execuţie la Tribunalul Iaşi.
De la acel moment, s-a născut obligaţia C.S.M. de a emite o hotărâre în acest sens, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 24 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004.
2. La 23 ianuarie 2008 a fost emis, la cererea C.S.M. şi cu scopul de a pune în executare Decizia sus arătată, Ordinul nr. 90/2008 al ministrului justiţiei.
3. Prin Hotărârea C.S.M. nr. 134 din 7 februarie 2008 s-a dispus promovarea recurentului la Tribunalul Iaşi, în baza Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu data de 11 februarie 2008,act necontestat de către recurentul de faţă.
4. Prin Decizia irevocabilă nr. 980/11 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă ca neîntemeiată cererea recurentului, adresată acestei Curţi, ca instanţă de executare, de a se aplica C.S.M. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, de la data pronunţării deciziei nr. 4232/2007 – 6 noiembrie 2007 – şi până la data executării ei efective, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a decide astfel, instanţa a statuat că amenda aplicabilă în contencios administrativ nu operează de drept, ci numai atunci când întârzierea se dovedeşte a fi nejustificată şi că, în speţă, nu există o culpă a Consiliului Superior al Magistraturii care, începând cu data de 14 noiembrie 2007 a făcut demersuri repetate la minister până ce a obţinut Ordinul nr. 90/23 ianuarie 2008 prin care a fost suplimentat statul de funcţii al Tribunalului Iaşi cu un post de judecător, în vederea punerii în executare a deciziei nr. 4232/2007.
Prin aceeaşi decizie (980/2008), a fost respinsă şi cererea recurentului de despăgubiri (drepturile salariale aferente gradului de tribunal pentru perioada 6 noiembrie 2007 şi până la data promovării efective de către C.S.M.), instanţa reţinând că numai de la data de 11 februarie 2008, de la care recurentul a fost promovat prin Hotărârea C.S.M. nr. 134 din 7 februarie 2008, el este îndreptăţit la o remuneraţie corespunzătoare gradului de judecător de tribunal.
5. La 16 aprilie 2008, recurentul a formulat acţiunea care face obiectul cauzei de faţă.
În drept
I. 1. Primul motiv de casare invocat de recurent se referă la încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa de fond, în considerentele sentinţei, nu a analizat nici unul dintre motivele de nulitate şi netemeinicie ale actului administrativ atacat, neintrând în cercetarea fondului. Consideră recurentul că astfel i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., coroborat cu art. 21 alin. (3) din Constituţia României, raportat la cauza „A. contra României" din jurisprudenţa C.E.D.O. în care Curtea de la Strasbourg a statuat obligativitatea instanţei de a analiza argumentele tuturor părţilor şi de a arăta motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia instanţei.
Acest motiv nu se fondează ca unul de casare, întrucât, pe de o parte, sentinţa cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, ea conţine o analiză a legalităţii actului administrativ atacat sub incidenţa condiţiilor de legalitate a actelor administrative actul să fie emis în baza şi în executarea legii; să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenţei sale; să fie conform scopului; să respecte cerinţele legale referitoare la forma sa; să fie oportun.
Instanţa de fond a analizat toate aceste condiţii. Ca urmare, evocarea cauzei „A. contra României" de la C.E.D.O. nu este concludentă aici.
În ceea ce priveşte cauza „B. contra României" din jurisprudenţa C.E.D.O., ea se referă la practica neunitară a instanţelor româneşti care au pronunţat soluţii diferite în cauze care puneau aceeaşi problemă juridică. Şi acest exemplu este neconcludent în cauză, întrucât recurentul se referă aici la o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i-a fost recunoscut dreptul de a fi promovat şi sentinţa din cauza de faţă care se referă la un act administrativ ulterior şi emis în executarea acelei hotărâri irevocabile.
Aşadar, ambele argumente extrase din jurisprudenţa C.E.D.O. nu sunt incidente aici şi nu pot constitui cauze de casare a sentinţei.
2. Al doilea motiv de casare susţinut de recurent se referă la faptul că instanţa de fond nu ar fi cercetat fondul cauzei şi nu s-ar fi pronunţat pe nici unul dintre motivele de nulitate şi netemeinicie invocate de el cu privire la ordinul atacat. Consideră recurentul că instanţa a constatat inutil că ordinul a fost emis cu respectarea şi în limitele competenţelor legale conferite ministrului interimar al Justiţiei, deoarece prin acţiune nu a fost invocată o necompetenţă a emitentului. Ca urmare, apreciază recurentul că argumentul instanţei legat de competenţa emitentului este străin de natura pricinii în raport cu motivele de nulitate şi netemeinicie invocate de el.
Nici acest motiv de recurs nu este fondat.
De vreme ce controlul de legalitate a actului administrativ presupune analiza respectării condiţiilor de legalitate mai sus enumerate (v. pct. 1), instanţa de fond şi-a raportat analiza la aceste elemente specifice contenciosului administrativ şi a constatat că ele au fost întrunite în cazul ordinului atacat. Ca urmare, nu există motive de casare a sentinţei sub incidenţa art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ.
3. Cel de-al treilea motiv de casare se referă la situaţia că soluţionarea cauzei s-a făcut în contradictoriu cu M.J., nechemat în judecată prin acţiune, în loc de ministrul justiţiei chemat ca pârât, invocându-se în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Ulterior, recurentul a renunţat la susţinerea acestui motiv.
II. a) Primul motiv de netemeinicie se bazează pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arătând că, deşi a invocat ca motive de nulitate a ordinului: frauda de lege; cauza falsă şi cauza ilicită; încălcarea autorităţii de lucru judecat, iar ca motiv de netemeinicie: inexistenţa situaţiei premisă necesară emiterii ordinului, instanţa de fond nu a analizat nici unul dintre aceste motive:
- Consideră recurentul că referirea instanţei la: emiterea ordinului în limitele competenţelor legale conferite ministrului interimar şi la situaţia că posturile prevăzute în schema de personal a instanţei nu sunt nominale reprezintă nişte argumente străine de natura pricinii şi contradictorii în raport cu hotărârile judecătoreşti invocate de instanţă în considerente.
- Pe de altă parte, consideră recurentul că instanţa de fond a ignorat un argument de nelegalitate a ordinului, acela că el încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a sentinţei civile nr. 1981/2007 şi nr. 448/2008 ale Curţii de Apel Bucureşti. Recurentul apreciază că acest aspect era esenţial pentru soluţia ce urma a se pronunţa, dar instanţa a omis în mod intenţionat să se pronunţe.
- În fine, arată recurentul că, la data emiterii ordinului, la Tribunalul Iaşi existau posturile vacante, dovada acestei situaţii fiind: Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi sentinţele civile nr. 1981/2007 şi nr. 448/2008 ale Curţii de Apel Bucureşti. În consecinţă, consideră recurentul că situaţia premisă, aceea ca la Tribunalul Iaşi să nu existe posturi vacante, nu era îndeplinită, iar ea era necesară pentru ca să fie emis ordinul.
Curtea de faţă constată că nici unul dintre aceste argumente de netemeinicie a sentinţei nu este fondat, având în vedere următoarele:
1. Reclamantul a invocat în acţiune, ca motiv de nulitate a ordinului, frauda la lege constând, în opinia sa, în scopul cu care a fost emis ordinul: pe de o parte fraudarea dreptului lui de a promova într-o funcţie de execuţie efectivă la Tribunalul Iaşi; pe de altă parte, împiedicarea lui de a obţine – pe cale judiciară – repararea prejudiciului material şi moral produs de C.S.M. prin refuzul de a-l promova, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin Decizia nr. 4232/2007, încălcarea de către C.S.M. a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Critica este nefondată.
În teoria dreptului civil, frauda legii reprezintă un motiv de nulitate absolută a actelor civile şi este descrisă drept o „manevră" care constă în folosirea unor dispoziţii legale, dar nu în scopul în care acestea au fost edictate, ci numai în scopul de a eluda alte dispoziţii legale imperative, aşadar o încercare de deturnare a legii de la finalitatea ei, iar elementul subiectiv al acesteia îl constituie reaua-credinţă a autorului fraudării legii.
În dreptul administrativ această cauză de nulitate nu se regăseşte ca atare, ci ea se circumscrie noţiunii de legalitate a actului administrativ în strânsă legătură cu noţiunea de „exces de putere", astfel cum este ea definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004: „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".
Acesta este motivul legal şi specific cauzei de faţă pentru care instanţa de fond, în combaterea susţinerii reclamantului privind „frauda la lege", s-a referit la emiterea ordinului de către pârât în limitele competenţei sale.
Într-adevăr, astfel cum a observat şi prima instanţă, ordinul a fost emis la solicitarea C.S.M. cu scopul declarat al acestuia de a pune în executare Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
Aşadar, ordinul nu face decât să dea curs solicitării C.S.M. şi suplimentează statul de funcţii al Tribunalului Iaşi cu un post de judecător. Este evident că intimatul – pârât a acţionat în limitele competenţelor sale, iar actul său are ca temei dispoziţiile art. 135 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Scopul C.S.M. la solicitarea acestei suplimentări a fost acela de a pune în executare o hotărâre irevocabilă care îl privea pe recurent şi care se referea la respectarea unui drept al său. Scopul ordinului Ministrului Justiţiei a fost de a face posibilă această executare.
Recurentul pretinde că C.S.M. a acţionat cu rea - credinţă, dar intenţia pretins frauduloasă a acestuia nu se poate translata asupra emitentului ordinului. Ministrul Justiţiei, în limitele competenţei sale şi nefiind debitor al obligaţiei rezultate din decizie nu avea dreptul să facă judecăţi de valoare asupra dispozitivului deciziei nr. 4232/2007 şi nici asupra modului în care C.S.M. era obligat a-l pune în executare.
Tot în conturarea noţiunii de „ exces de putere" cu aplicare la cauza de faţă, Curtea de faţă consideră că este obligatoriu a analiza oportunitatea ordinului, exclusiv sub incidenţa excesului de putere.
Este indiscutabil că, iniţial, contrar celor reţinute de instanţa de fond instituţia valorificării concursului în speţă se referea la unul dintre cele două posturi vacante la data soluţionării cererii. Dar, pe de altă parte, nu se poate nega că în situaţia de fapt apărută ulterior pronunţării deciziei nr. 4232/2007, a devenit oportună suplimentarea schemei de către M.J. cu un post. A contesta acest lucru înseamnă a submina stabilitatea deciziei nr. 4232/2007 prin care recurentului i-a fost recunoscut dreptul de a fi promovat, făcând imposibilă executarea ei efectivă.
2. Reclamantul a mai susţinut în acţiune că ordinul are o cauză falsă înţeleasă ca „modalitate a actului juridic unilateral", cu trimitere la condiţiile de validitate a actului juridic civil prevăzute de art. 948 C. civ. şi la dispoziţiile art. 966 C. civ.
Reclamantul îşi întemeiază susţinerea pe faptul că niciuna dintre adresele prin care C.S.M. a cerut Ministerului Justiţiei suplimentarea schemei nu a avut ataşată motivarea Deciziei nr. 4232/2007 şi nu a menţionat existenţa litigiului având ca obiect revacantarea celor două posturi ocupate fraudulos la Tribunalul Iaşi de către C.S.M.
Pe de altă parte, reclamantul acuză C.S.M. că a profitat de degringolada ivită la conducerea M.J., inducându-l în eroare pe ministrul interimar pentru a suplimenta schema. Reclamantul îşi bazează această concluzie pe răspunsul pe care M.J. l-a dat plângerii prealabile şi în care ar fi fost recunoscut caracterul fals al cauzei ordinului.
Motivul de nulitate este nefondat.
Ceea ce aduce din nou în discuţie reclamantul este, de fapt, oportunitatea ordinului, ideea că acesta nu era necesar, întrucât exista o hotărâre executorie prin care se revacantaseră cele două posturi.
Instanţa de fond a analizat acest aspect în mod corect, sub incidenţa noţiunii de „exces de putere", ajungând la concluzia că actul a fost emis în limitele competenţei conferite de lege ministrului.
De altfel, ca şi în cazul motivului de nulitate privind frauda legii, reclamantul „transferă" actului administrativ atacat ilegalitatea – presupusă – din atitudinea C.S.M. care nu reprezintă decât autoritatea la solicitarea căreia a fost emis actul, iar nu emitentul însuşi. Or, limitele puterii de decizie nu pot fi analizate decât în raport cu autoritatea emitentă a actului.
3. Reclamantul a invocat şi cauza ilicită a ordinului, constând în contrazicerea de către acest act administrativ a celor trei hotărâri judecătoreşti existente: Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţa nr. 1981/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţa civilă nr. 448/2008 a Curţii de Apel Bucureşti. Pe de altă parte, ordinul este considerat ilicit întrucât a fost emis cu scopul fraudării dreptului reclamantului de a obţine repararea prejudiciului.
Instanţa de fond a analizat şi acest motiv tot prin prisma principiului legalităţii actelor administrative, reţinând un aspect esenţial din punct de vedere juridic: că reclamantul nu a atacat Hotărârea C.S.M. nr. 134/2008 prin care s-a dispus promovarea sa efectivă de la o anumită dată, deşi acesta era actul administrativ producător de consecinţe juridice, iar nu ordinul atacat.
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pe care ordinul le-ar încălca, Curtea de faţă constată că acest argument nu se circumscrie noţiunii de cauză ilicită.
În teoria dreptului civil cauza actului juridic civil este definită ca scopul urmărit la încheierea unui asemenea act, iar art. 968 C. civ. prevede: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice". În fine, caracterul ilicit al cauzei nu se prezumă, ci trebuie dovedit.
În speţă, reclamantul-recurent a pretins că ordinul în cauză a fost emis cu scopul de a-l împiedica pe el să obţină repararea prejudiciului cauzat de C.S.M. prin refuzul iniţial de a-l promova.
Or, scopul imediat, obiectiv al ordinului a fost acela de a suplimenta schema personalului de la Tribunalul Iaşi cu un post, iar el este legal în raport cu competenţele ministrului sub incidenţa Legii nr. 304/2004.
Cât priveşte scopul mediat al ordinului, ca element subiectiv, concret al cauzei şi cel care contează cu adevărat în cazul discutării cauzei ilicite, nu a fost probat de către reclamantul-recurent. De altfel, ca şi în celelalte motive de nulitate, reclamantul a transferat răspunderea actului administrativ atacat de la emitentul său – M.J. ca pârât în cauză – la solicitantul emiterii lui – C.S.M. – căruia îi este, de altfel, imputată ilicitatea cauzei. Or, argumentul recurentului că M.J. este membru de drept al C.S.M. nu reprezintă un motiv legal (şi nici suficient) pentru a constata nelegalitatea ordinului.
4. În fine, reclamantul a invocat drept motiv de nulitate a ordinului şi încălcarea puterii de lucru judecat rezultând din Decizia nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost completată şi lămurită prin încheierea din 5 februarie 2008 a aceleiaşi instanţe şi prin sentinţa civilă nr. 1981 din 29 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de faţă consideră necesare două observaţii prealabile: întâi – că prin încheierea evocată de reclamant a fost respinsă cererea sa de lămurire şi completare a înţelesului deciziei nr. 4232/2007, pentru argumente care nu pot face obiectul cauzei de faţă; a doua – că sentinţa civilă nr. 1981/29 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti reprezintă o hotărâre cu caracter vremelnic, pronunţată în temeiul art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, dispunând suspendarea provizorie a executării Hotărârii C.S.M. nr. 208/2007 privind transferul altor doi judecători în cele două posturi vacante.
Nici acest motiv de nulitate nu este întemeiat, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Ordinul atacat a fost emis în scopul asigurării condiţiei materiale de punere în executare, de către C.S.M. a Deciziei nr. 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: suplimentarea schemei de personal a Tribunalului Iaşi cu un post de judecător.
Aşadar, el nu încalcă hotărârea judecătorească irevocabilă, ci face posibilă executarea ei.
b) Cel de-al doilea motiv de netemeinicie a sentinţei invocat în recurs se bazează pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţinând că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii – Ordinul M.J. nr. 90/2008 – şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
- Sub primul aspect, recurentul susţine că instanţa a reţinut în mod nelegal şi nereal că promovarea lui s-a făcut corect pe postul suplimentat prin ordin, deşi Decizia nr. 4232/2008, explicitată de aceeaşi instanţă prin încheierea de şedinţă din 5 februarie 2008, a dispus ca promovarea să se facă pe unul dintre posturile vacante la data de 1 martie 2007, iar nu pe un alt post, chiar suplimentat ulterior.
În sprijinul acestui argument, recurentul invocă şi Hotărârea nr. 134 din 7 februarie 2008 a C.S.M. care a dispus promovarea sa de la data de 11 februarie 2008, conform Deciziei 4232/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deci nu pe postul suplimentat prin ordin, ci pe unul dintre cele două posturi vacante.
- Sub cel de-al doilea aspect, recurentul arată că instanţa de fond, motivând că posturile de judecător în schema de personal a unei instanţe nu sunt nominale, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, în raport cu circumstanţele cauzei care rezultă din hotărârile judecătoreşti invocate de el în cauză.
Argumentele recurentului nu sunt fondate.
Instanţa de fond a analizat ordinul atacat ca act administrativ unilateral, aşadar sub incidenţa Legii nr. 554/2004, pe baza principiului legalităţii şi a condiţiilor de validitate specifice actelor administrative.
În raport cu scopul declarat al ordinului atacat, instanţa a constatat că emitentul său nu a acţionat cu exces de putere, ci în limitele competenţei sale.
De altfel, în raport cu specificul contenciosului administrativ şi având în vedere termenii neechivoci ai ordinului, instanţa nu era chemată să stabilească înţelesul acestuia, ci să-i verifice legalitatea.
c) În fine, cel de-al treilea motiv de netemeinicie a sentinţei se bazează pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţinând că, în raport cu Decizia nr. 4232/2007 a Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu cele două sentinţe ale Curţii de Apel Bucureşti, hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal, iar raportat la legislaţia incidentă la data naşterii dreptului său de a fi promovat, hotărârea este pronunţată cu încălcarea s-au aprecierea greşită a legii.
Nici acest motiv de recurs nu se fondează, întrucât referirea la legea eludată, încălcată ori aplicată greşit este evazivă, făcând imposibilă verificarea temeiniciei sentinţei, în raport cu dispoziţiile concrete ale unor acte normative incidente în speţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.F.A. împotriva sentinţei nr. 2471 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 841/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 844/2009. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
