ICCJ. Decizia nr. 949/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 949/2009
Dosar nr. 1368/2/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2976 din 21 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul R.R. în contradictoriu cu pârâţii Inspectorul General al Poliţiei de Frontieră şi J.D.C., prin care solicita să se constate că Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a permis în mod ilegal trecerea frontierei României minorei A.K.R. la data de 23 septembrie 2006 prin punctul de trecere a frontierei „Aeroport Internaţional Cluj - Napoca"; obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 290.000 lei ca urmare a refuzului nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantului privind respectarea drepturilor părinteşti; obligarea pârâtului la plata de daune materiale în sumă de 13.524 lei reprezentând 50% din totalul cheltuielilor materiale aferente procedurilor ocazionate de returnarea minorei în România şi redobândirea legăturilor cu aceasta în anul 2006, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul R.R. a fost căsătorit cu pârâta J.D.C., căsătorie ce a fost desfăcută din vina pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 2690 din 3 aprilie 2000, a Judecătoriei Cluj - Napoca, minora A.K.R. a fost încredinţată spre creştere şi educare reclamantei R.D.C. (acum pârâta J.D.C.), iar tatăl a fost obligat să plătească lunar pensie de întreţinere.
Prin sentinţa civilă nr. 8443 din 6 noiembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Cluj - Napoca rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1643 din 12 iulie 2001 a Curţii de Apel Cluj s-a stabilit un program de vizitare a minorei de către reclamant. Acest program de vizitare a fost modificat prin sentinţa civilă nr. 11105 din 22 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj - Napoca, iar apoi prin sentinţa civilă nr. 7023 din 21 iunie 2004, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1200 din 10 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Târgu. Mureş. Instanţa de judecată a stabilit ca program de vizitare a minorei: trei săptămâni în vacanţa de vară şi anume în perioada 20 iulie - 11 august, începând cu data la care minora va pleca efectiv din ţară şi s-a respins petitul privind obligarea reclamantului să-şi dea consimţământul la ieşirea din ţară a minorei.
Reclamantul a arătat că în perioada iulie 2006 – 22 septembrie 2006 a formulat aproximativ 10 memorii şi notificări prealabile informând Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti despre situaţia juridică a minorei, despre litigiile în curs de desfăşurare iar pârâtul nu i-a răspuns la toate aceste memorii şi mai ales i-a permis în mod ilegal pârâtei J.D.C. să părăsească teritoriul României împreună cu minora.
Instanţa de fond a constatat că pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a trimis reclamantului răspuns la cererile sale după cum urmează: - o notă raport la data de 22 august 2006, adresa din 22 august 2006, adresa din 12 septembrie 2006, adresa din 22 septembrie 2006, adresa din 09 februarie 2006, adresa din 10.22.2006.
De asemenea, pârâtul a consemnat anumite vize pe cererile primite de la reclamant, la prima cerere înregistrată s-a consemnat „măsuri legale şi răspuns", la cererea înregistrată la data de 6 septembrie 2006 s-a consemnat „conexare cu C.R 164, C.R 3373, C.R 460, C.R. 1089, C.R. 1772, C.R. 2830, C.R. 3292, C.R. 3373, C.R. 3409, la cererea înregistrată la data de 13 septembrie 2006 s-a consemnat C.R. 164, C.R. 460, C.R. 779, C.R. 1772, C.R. 2830, C.R. 3292, C.R. 3373, C.R. 3409, C.R. 3547, C.R. 3570 precum şi menţiunea „Rog analizaţi în funcţie şi de dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată, să verificăm, de asemenea baza de consemn pentru a constată întinderea măsurii (termenul) precum şi implicaţiile acestuia. S-a răspuns anterior la repetatele solicitări similare".
Instanţa de fond a reţinut faptul că pârâtul a răspuns cererilor reclamantului, le-a anexat şi le-a clasat în funcţie de fiecare etapă din derularea faptelor. S-a mai reţinut că reclamantul nu a aşteptat să se epuizeze termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 8 alin. (1) din OG nr. 27/2002, pentru a vedea dacă i se comunică un răspuns favorabil sau nefavorabil ci acesta a formulat din nou cereri, cu acelaşi conţinut într-un termen în care ar fi trebuit să lase autorităţii răgazul de a-i răspunde.
Pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră prin adresa din 09 februarie 2006, i-a comunicat reclamantului că a permis ieşirea din ţară a minorei în temeiul art. 30 alin. (1) lit. c), şi al art. 30 alin. (3) lit. b), din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, raportat la dispoziţiile Hotărârii judecătoreşti nr. 1200/R din 10 noiembrie 2005 irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. 706/2005 C; iar ieşirea din ţară a minorei a fot permisă în baza paşaportului şi a cardului de rezidenţă permanentă emis de autorităţile statului de destinaţie.
Instanţa de fond a mai reţinut că situaţia juridică a minorei la data de 23 septembrie 2006 precum şi actele prezentate de pârâta J.D.C. (Decizia civilă nr. 1200/R din 10 noiembrie 2005 irevocabilă), declaraţia acesteia din urmă privind deplasarea la reşedinţa sa din statul Idaho împreună cu minora care îşi efectuează studiile clasei a IV-a la şcoală şi intenţia declarată de a nu-şi stabili domiciliul în afara teritoriului României; documentul de înscriere a minorei la şcoala elementară L. pentru a începe de la 28 august 2006 şi cardul de rezidenţă, sunt în deplină concordanţă cu prevederile legale invocate de pârâtul I.G.P.F. în apărarea sa.
La data de 23 septembrie 2006 minora A.K.R. era încredinţată spre creştere şi educare mamei sale, J.D.C., prin sentinţa definitivă şi irevocabilă şi de asemenea era înscrisă la o şcoală elementară L. pentru a urma cursurile clasei a IV-a.
În cauză, instanţele româneşti au stabilit ca tatăl minorei să aibă dreptul de a o vizita trei săptămâni în vacanţa de vară (în perioada 20 iulie - 11 august).
De asemenea, deşi instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în sensul că pârâta J.D.C. are dreptul de a părăsi ţara cu minora, fără a avea consimţământul reclamantului, minora fiindu-i încredinţată definitiv spre creştere şi educare.
În fine, instanţa de fond a apreciat că autoritatea pârâtă a făcut o corectă interpretare a art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 care nuanţează şi reglementează pentru fiecare situaţie condiţiile în care copii minori pot părăsi teritoriul României.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul R.R. şi pârâta J.D.C. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Reclamantul R.R., în motivarea recursului arată că raportat la obiectul cauzei, instanţa de la fond, şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pronunţându-se cu privire la aspecte la care nu ar fi trebuit să se pronunţe.
Recurentul susţine că instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe asupra modului de soluţionare de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti a cererilor reclamantului şi, totodată, dacă permisiunea de trecere a frontierei de către minora A.K.R. a fost legala, raportat la scopul declarat si documentele prezentate.
Recurentul arată că instanţa de fond a omis să analizeze, să cerceteze şi să pronunţe asupra principalei probe depuse la dosar şi anume răspunsul Ambasadei S.U.A. la Bucureşti din data de 29 mai 2007, in legătura cu documentele necesare pentru deplasarea unui cetăţean străin in S.U.A., pentru studii.
Recurentul consideră hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică deoarece a fost pronunţată în absenţa administrării celorlalte doua probe esenţiale cauzei: poziţia autorităţilor S.U.A. în legătură cu statutul minorei pe teritoriul S.U.A. şi interogatoriul pârâtei, mama minorei.
Recurentul mai susţine că instanţa de fond a omis tocmai probele esenţiale ale cauzei si a interpretat greşit sau de loc restul probatoriului, a pronunţat o hotărâre vădit netemeinică, deşi, printr-o simplă lecturare a înscrisurilor oficiale depuse la dosar se poate constata faptul ca, paratul, I.G.P.F. Bucureşti, a permis ilegal ieşirea din ţară a minorei, având în vedere:
- prevederile art. 30, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieşirii din ţară a minorei, în scop de,,studii în străinătate", în lipsa unei vize SUA de studii a fost ilegala;
- prevederile art. 30, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieşirii din tara a minorei, fără a fi determinată perioada pentru care minorul părăseşte ţara, a fost ilegală;
- dispoziţiile art. 31, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 248/ 2005, care permit ieşirea unui minor din ţară, în scop de,,călătorie", deoarece, astfel cum s-a probat, minora nu deţinea documente justificative aferente, nefiindu-i eliberată o viză turistică pentru SUA.
- prevederile art. 31, alin. (1), lit. c) şi prevederile art. 31, alin. (3) din Legea nr. 248/2005, permisiunea ieşirii minorei din ţară de către pârât, în scop de,,călătorie" pe durata unor procese în curs de desfăşurare, a fost ilegală;
- obiectul Dosarului nr. 706/2005/C al Curţii de Apel Târgu Mureş şi anume stabilirea domiciliului minorei în străinătate, dar şi raportat la principiul succesiunii legilor în timp, permisiunea ieşirii din tara a minorei de către parat, în scop de „studii" şi „călătorie" a fost ilegală;
- ansamblul drepturilor părinteşti prevăzute de art. 43 alin. (3) C. fam. şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/ 2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului;
- scopul ieşirii minorei din România „pentru studii", pârâtul nu a furnizat o explicaţie cu privire la inexistenta unei vize turistice sau de studii pentru minoră raportat la scopul ieşirii minorei din România „pentru studii".
- aplicarea in cauza a art. 30 alin. (3) lit. b), care se refera la studii oficiale, nu poate fi justificat de existenta unui card de reşedinţă permanentă a minorei, care se refera la domiciliul stabil în S.U.A.
- pârâtul a refuzat să dea curs cererii de a nu permite ieşirea din ţară a minorei pe durata proceselor aflate în curs de soluţionare şi cu încălcarea drepturilor părinteşti ale tatălui.
- pârâtul nu a răspuns la toate petiţiile formulate ori a omis sa furnizeze răspunsuri care priveau aspecte esenţiale din petiţiile formulate.
Recurentul mai arată că minora a fost scoasă din România cu destinaţia S.U.A. în vederea stabilirii domiciliului în S.U.A., în baza cardului de,,rezidenţă permanentă", mai exact „reşedinţa permanentă" sau „domiciliul stabil" – «green card», susţinând că S.U.A. înscrie un şcolar minor, cetăţean român, la o şcoală primară de stat, doar dacă acesta se afla în S.U.A. cu drepturi de imigrare;
II. Pârâta J.D.C., în motivele de recurs, arată că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra acordării cheltuielilor de judecată deşi acestea au fost solicitate de către părţi, fiind dovedite în cazul ei, prin chitanţa din 6 septembrie 2007 pentru suma de 3.300 lei reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial conform facturii; pentru suma de 498 lei reprezentând contravaloare bilet de avion, conform facturii; pentru suma de 496 lei, reprezentând contravaloarea biletului de avion.
Astfel, recurenta consideră că instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente pricinii, de apărările părţilor, de motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
I. Cu privire la recursul declarat de R.R.:
Prin motivele de recurs, recurentul - reclamant R.R. critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel sub două aspecte şi anume:
- faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a administra probatoriul referitor la poziţia autorităţilor S.U.A. cu privire la statutul minorei pe teritoriul S.U.A. şi a interogatoriului pârâtei – mama minorei, J.D.C. şi faptul că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în mod legal, pârâtul I.G.P.R. a permis ieşirea din ţară a minorei, recurentul-reclamant invocând în acest sens dispoziţiile art. 30 alin. (3) lit. b), art. 31 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 248/2005, ale art. 43, alin. (3) C. fam., art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004;
- faptul că la data părăsirii teritoriului României minora nu deţinea o viză turistică sau de studii în acord cu scopul declarat al ieşirii din ţară.
În privinţa necesităţii suplimentării probatoriului, în sensul celor susţinute de recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a administrat toate probele solicitate de părţi pentru soluţionarea litigiului, astfel că susţinerea recursului este neîntemeiată şi nu poate fi primită.
În fond, problema de drept vizează legalitatea permisiunii de către Inspectoratul General al Poliţie de Frontieră a părăsirii teritoriului României, respectiv 23 septembrie 2006 de către minora A.K.R. împreună cu mama sa J.D.C.
Este necontestat faptul că la data părăsirii teritoriului României la data de 23 septembrie 2006, minora era încredinţată spre creştere şi educare mamei sale.
Conform considerentelor sentinţei recurate, cât şi susţinerilor din recurs ale recurentului-reclamant, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora: „copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului; precum şi că deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi, orice neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa judecătorească".
Potrivit art. 43 alin. (1) şi (3) C. fam.: „părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la aceasta drepturile părinteşti. Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională".
Art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 prevede că: „organele poliţiei de frontieră permit ieşirea din România a cetăţenilor români minori numai dacă sunt însoţiţi de o persoană fizică majoră, în următoarele cazuri… c) minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărţi de identitate şi călătoreşte în străinătate împreună cu unul dintre părinţi i se permite ieşirea în aceleaşi condiţii şi împreună cu acesta, fără a mai fi necesară declaraţia celuilalt părinte, numai dacă părintele însoţitor face dovada faptul că minorul i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă".
Art. 30 alin. (3) lit. b)) din Legea nr. 248/2005, prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. b) – d), organele poliţiei de frontieră permit ieşirea din România a minorilor însoţiţi, numai în următoarele situaţi:
b) în cazul în care însoţitorul face dovada că minorul se deplasează pentru studii sau concursuri oficiale, prin prezentarea unor documente corespunzătoare din care să rezulte perioada şi statul sau statele în care se vor desfăşura aceste studii sau concursuri, chiar dacă există acordul doar al unui dintre părinţi".
Având în vedere situaţia minorei la data de 23 septembrie 2006, Înalta Curte reţine că instanţa fondului, întemeiat şi legal, a reţinut că pârâtul I.G.P.R., cu respectarea dispoziţiilor citate, a permis părăsirea teritoriului ţării de către minoră, însoţită de mama sa, pentru călătorie şi pentru studii.
Pârâtul a avut în vedere Decizia civilă nr. 1200/R prin care Curtea de Apel Târgu Mureş a solicitat în mod irevocabil ca program de vizitare a minorei o perioadă de 3 săptămâni în vacanţa de vară.
De altfel, obligaţiile ce revin I.G.P.R. în privinţa permisiunii de părăsire a teritoriului României de către minori însoţiţi doar de către unul dintre părinţi sunt reglementate doar de Legea nr. 248/2005.
Astfel fiind, legalitatea permisiunii Inspectoratului General al Poliţie Române ce formează obiectul litigiului, se analizează şi se apreciază în principal prin raportare la dispoziţiile respective.
În acest sens, Înalta Curte constată că argumentaţia oferită de instanţa fondului prin raportare la dispoziţiile C. fam. şi ale Legii nr. 272/2004 reprezintă o motivare amplă, de natură a răspunde tuturor susţinerilor reclamantului, dar care, de principiu, excede cadrului legal de exercitare a competenţelor I.G.P.R.
De altfel, sub acest aspect, întemeiat a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 sunt norme cu caracter special în raport cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.
Sub acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că au fost întru-totul respectate dispoziţiile incidente din Legea nr. 248/2005, întrucât, la data de 23 septembrie 2006, când a părăsit teritoriul României, minora era încredinţată spre creştere şi educare mamei sale.
În sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din lege, era însoţită de o persoană fizică majoră, mama sa, căreia i-a fost încredinţată spre creştere şi educare şi care era titulara unui document de călătorie individual, astfel că nu era necesară declaraţia celuilalt părinte.
În sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (3) lit. b) din lege, minora se deplasa în străinătate pentru studii.
Faţă de cele arătate, în privinţa părăsirii teritoriului României de către minoră împreună cu mama sa, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile din recursul reclamantului Rada Răzvan şi că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală în raport cu dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, ale art. 43 alin. (3) C. fam. şi ale art. 30 alin. (3) lit. b), art. 31 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
În privinţa criticilor din recurs referitoare la refuzul nejustificat al pârâtului I.G.P.R. de a nu permite minorei A.K.R. să părăsească teritoriul României, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, întrucât instanţa de fond întemeiat şi legal a reţinut că pârâtul a răspuns tuturor cererilor formulate de reclamantul.
Or, atâta timp cât s-a constatat legalitatea permisiunii de către I.G.P.R. a părăsirii teritoriului României de către minora A.K.R. însoţită de mama sa, J.D.C., precum şi faptul că inspectoratul a răspuns cu respectarea dispoziţiilor legale numeroaselor petiţii formulate de reclamant, nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte. În acest sens, este avută în vedere şi practica anterioară a Instanţei Supreme în care s-a reţinut, constant, că soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter reieşind numai prin raportare la prevederile legale, cu care refuzul ar intra în contradicţie. (I.C.C.J., Secţia cont. administrativ şi fiscal, Decizia nr. 850 din 9 februarie 2007, în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007.).
II. Cu privire la recursul declarat de J.D.C.:
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Din actele dosarului, precum şi din încheierea instanţei de fond din data de 7 noiembrie 2007, în care au fost consemnate dezbaterile şi susţinerile părţilor, rezultă fără putinţă de tăgadă că recurenta-pârâtă nu a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de R.R. şi de J.D.C. împotriva sentinţei civile nr. 2976 din 21 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 944/2009. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 957/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
