ICCJ. Decizia nr. 1105/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1105/2010
Dosar nr. 576/36/200.
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 301/CA din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C.M.R. SA Constanta în contradictoriu cu pârâţii D.J.A.O.V. Constanta, A.N.A.F. – D.G.S.C., G.C. - director executiv D.J.A.O.V. Constanţa, C.S. - şef serviciu D.J.A.O.V. Constanţa, A.C. - controlor vamal superior D.J.A.O.V. Constanţa, instanţa dispunând anularea Deciziei nr. 103 din 31 martie .2009 emisă de A.N.A.F. – D.S.C. Prima instanţă a dispus de asemenea anularea în parte a procesului - verbal de control nr. 1260 din 28 ianuarie 2009 şi a Deciziei nr. 10 din 20 ianuarie 2009 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal emisă de D.J.A.O.V. Constanţa pentru suma de 68.615 lei, reprezentând taxe vamale, precum şi recalcularea majorărilor de întârziere. A fost obligată pârâta D.J.A.O.V. Constanţa la restituirea către reclamantă a sumei de 68.615 lei şi la plata dobânzii legale eferente acestei sume, respingându-se ca nefondat capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 95 alin. (2) din Legea nr. 141/1997 autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv atunci când titularul nu finalizează operaţiunile acestui regim în termenul aprobat, însă în speţă, reclamanta a dovedit că a realizat mai înainte de expirarea termenului aprobat toate demersurile necesare încheierii regimului vamal suspensiv, că derularea contractului de leasing s-a făcut conform clauzelor contractuale, iar depunerea documentaţiei cu întârziere nu a avut drept scop sustragerea mărfurilor de sub supraveghere vamală, ci s-a datorat unor împrejurări independente de voinţa titularului operaţiunii vamale.
Prima instanţă a apreciat că faţă de durata de o zi cu care a fost depăşit termenul aprobat, măsura privind închiderea din oficiu a regimului vamal suspensiv şi obligarea reclamantei la plata drepturilor de import aferente întregii valori constituie o sancţiune extrem de formalistă şi nejustificat de dură.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.R.A.O.V. Constanţa, în numele şi pe seama Autorităţii Naţionale a Vămilor şi A.N.A.F. - D.G.S.C.
Prin recursul declarat de D.R.A.O.V. Constanţa, în numele şi pe seama Autorităţii Naţionale a Vămilor, a fost criticată soluţia pronunţată prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
A susţinut recurenta că prima instanţă nu a precizat în baza cărui temei legal a considerat că reclamanta ar trebui să achite debitul stabilit în sarcina sa, raportat numai la valoarea reziduală a bunului în cauză şi nu la valoarea de intrare, dispunând restituirea sumei de 68.615 lei.
S-a mai arătat că plata datoriei vamale raportată la valoarea reziduală reprezintă facilitatea de care se bucură persoana fizică sau juridică care introduce în ţară astfel de bunuri aflate în regim de admitere temporară, însă în condiţii normale, fără a se interveni din oficiu.
Pentru încheierea corectă a regimului, reclamanta avea la dispoziţie două variante, respectiv fie să depună în cadrul termenului declaraţia vamală de punere în liberă circulaţie însoţită de documente care să probeze că se află în situaţia prevăzută de art. 27 alin. (1) din OG nr. 51/1997, fie să solicite, motivat de împrejurări excepţionale, prelungirea termenului de încheiere a regimului de admitere temporară, în cazul în care considera întemeiată o astfel de justificare, însă societatea reclamantă nu a optat pentru niciuna din aceste variante, astfel că operaţiunea a fost încheiată din oficiu de către autoritatea vamală.
De asemenea, a mai arătat recurenta, până la expirarea termenului prevăzut pentru încheiere, titularul operaţiunii nu a solicitat acordarea unui alt regim vamal sau destinaţie vamală, iar autoritatea vamală nu a fost înştiinţată despre vreo modificare care să influenţeze derularea operaţiunii sub regim vamal aprobat.
S-a mai susţinut că prima instanţă este contradictorie în susţinerile arătate în cuprinsul motivării hotărârii, întrucât deşi a reţinut dreptul autorităţii vamale de a proceda la încheierea din oficiu, a considerat că societatea reclamantă nu trebuia să respecte termenul imperativ prevăzut de lege în interiorul căruia operaţiunea trebuia să fie finalizată de însăşi titulara de operaţiune şi nu prin intervenţia autorităţilor vamale.
Totodată, legea nu face nicio distincţie în sensul depăşirii termenului acordat de autoritatea vamală, indiferent dacă acesta a fost depăşit cu o zi sau mai mult decât atât, dreptul autorităţii vamale de a aplica prevederea referitoare la încheierea din oficiu neputând fi contestat.
Instanţa de fond a reţinut dreptul statuat de legiuitor prin prevederile art. 95 din Legea nr. 141/1997, considerând totuşi că lipsa formalităţilor pentru încheierea regimului de admitere temporară se datorează unor împrejurări independente de voinţa titularului operaţiunii vamale, în opinia recurentei acest aspect fiind reţinut în mod eronat şi nefundamentat pe nici un text de lege.
S-a susţinut că situaţia constatată de prima instanţă nu poate fi încadrată în categoria unei cauze exoneratoare de răspundere, caz fortuit sau de forţă majoră, dat fiind faptul că reclamanta nu a fost împiedicată de vreun eveniment imprevizibil, neimputabil acesteia.
Recurenta A.N.A.F. a criticat soluţia pronunţată prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Enunţând dispoziţiile incidente în speţa dedusă judecăţii, recurenta a opinat că din interpretarea acestor prevederi reiese faptul că organul vamal are dreptul să încheie din oficiu regimul suspensiv atunci când titularul acestui regim nu-l finalizează în interiorul termenului acordat de autoritatea vamală, acest drept fiind de altfel recunoscut şi de instanţa fondului.
In raport cu cele reţinute prin sentinţa atacată, recurenta a arătat că sancţiunile prevăzute prin actele normative în materie nu sunt stabilite în funcţie de durata întârzierii, ci în funcţie de încălcarea legii, de abaterea săvârşită, situaţie în care aprecierile judecătorului fondului în raport cu măsurile luate de organul vamal sunt netemeinice şi nefondate.
Sesizată astfel cu soluţionarea unui recurs împotriva unei hotărâri pronunţată la o instanţă de contencios administrativ, Înalta Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din acelaşi act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce reglementează competenţa materială a instanţelor, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instituie două criterii pentru stabilirea competenţei materiale în judecarea în fond a cauzelor în contencios administrativ: 1. criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice (sau criteriul rangului autorităţii emitente) şi 2. criteriul valoric.
Criteriul valoric se aplică în cauzele care au ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, delimitând competenţa materială a tribunalului şi a curţii de apel în raport de suma în litigiu.
In cauza de faţă sunt supuse controlului de legalitate acte administrative ce privesc stabilirea în sarcina reclamantei a unor obligaţii suplimentare de plată în sumă de 68.615 lei, reprezentând taxe vamale calculate pentru valoarea integrală a bunurilor.
Prin urmare, se aplică criteriul valoric în ceea ce priveşte stabilirea competenţei materiale, neavând relevanţă dacă actul administrativ este emis de o autoritate publică centrală sau locală.
Dat fiind faptul că valoarea obligaţiilor de plată stabilite se situează sub limita de 500.000 lei, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/20004, modificată şi completată, competenţa materială de soluţionare a cauzei, în fond, revine tribunalului, respectiv celui de la domiciliul reclamantei, care este Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
In consecinţă, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursurile şi, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.R.A.O.V. Constanţa, în numele şi pe seama Autorităţii Naţionale a Vămilor şi de A.N.A.F. - D.G.S.C. împotriva sentinţei civile nr. 301/CA din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanta, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 103/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1296/2010. Contencios → |
|---|
