ICCJ. Decizia nr. 1043/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL .
Decizia nr. 1043/2010
Dosar nr. 289/59/2009
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 145 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul F.P.N., ca nefondată faţă de pârâţii Guvernul României şi B.E. şi, respectiv, pentru lipsa calităţii procesuale pasive faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv prin ministrul finanţelor publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit înscrisului de la fila 2 al dosarului, reclamantul a formulat o sesizare la pârâtul B.E., în calitate de Prim-ministru, în care îşi exprimă opinii legate de OUG nr. 50/2008 privind taxa de poluare şi, pentru că nu i s-a răspuns, a formulat cerere de chemare în judecată.
Din conţinutul acţiunii, care nu este precizată prin raportare la Legea nr. 554/2004, rezultă că, în esenţă, obiectul său vizează anularea OUG nr. 50/2008 privind taxa de poluare, şi obligarea la daune morale şi daune cominatorii pentru nesoluţionarea în termen a sesizării susmenţionate.
Acţiunea în contencios administrativ formulată împotriva ordonanţelor emise de Guvern este reglementată de art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, poate introduce acţiunea la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă [alin. (1)].
Reglementarea cuprinsă în art. 9 din Legea nr. 554/2004 trimite la dispoziţiile art.1 alin. (1) din aceeaşi lege, în sensul că acţiunea în contencios administrativ trebuie să privească în mod necesar o vătămare într-un drept sau interes legitim aparţinând unei persoane, tocmai datorită caracterului subiectiv al unei asemenea acţiunii întemeiate pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Deci, reţine instanţa de fond, potrivit legii, acţiunea reglementată prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, trebuie să aibă un obiect complex, în sensul ca să existe o cerere principală specifică contenciosului administrativ şi anume dovada unei vătămări concrete a unui drept sau interes legitim, printr-un act administrativ emis în baza ordonanţei guvernului, atacată în cauză, iar excepţia de neconstituţionalitate a acesteia trebuie să constituie o cerere secundară.
Or, se arată în considerentele sentinţei atacate, acţiunea reclamantului nu îndeplineşte cerinţele legale enumerate astfel că apare ca nefondată faţă de pârâţii Guvernul României şi B.E., Prim-ministru.
În privinţa pârâtului Statul Român, instanţa de fond reţine că acesta nu are calitate procesuale pasivă, întrucât, potrivit art. 37 din Decretul-lege nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă acestea sunt persoane juridice; aceasta, cu atât mai mult cu cât nu se atacă un act emis de acest pârât, ca persoană juridică.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât pentru termenul la care pricina a fost judecată nu a fost îndeplinită procedura de citare cu pârâtul B.E., că hotărârea atacată nu este motivată şi a fost pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, pe de o parte pentru că, aşa cum rezultă din actele dosarului, pentru termenul la care a fost soluţionată cauza în fond, toate părţile au fost legal citate iar, pe de altă parte, conform art. 108 alin. (2) C. proc. civ., nulităţile relative nu pot fi declarate decât la cererea părţii care are interes să le invoce, în speţă, această parte nefiind recurentul, care a fost prezent în instanţă la acel termen.
Nu este întemeiat nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea atacată ar fi fost pronunţată cu interpretarea greşită a legii.
Cu privire la acest aspect, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea reclamantului nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, în sensul că trebuie să existe o cerere principală, specifică contenciosului administrativ, care să facă dovada unei vătămări concrete a unui drept sau interes legitim, printr-un act administrativ emis în baza ordonanţei contestate, iar excepţia de neconstituţionalitate a acesteia trebuie să constituie o cerere secundară.
Or, în speţă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada existenţei unei astfel de vătămări, nici în faţa instanţei de fond nici în faţa instanţei de recurs.
De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, în raport cu dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul-lege nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, conform cărora statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă acestea sunt persoane juridice, precum şi faţă de lipsa calităţii acestui pârât de emitent al unui act administrativ vătămător pentru recurent sau a refuzului acestuia de a-i răspunde la o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.
Ca o consecinţă a celor reţinute mai sus cu privire la temeinicia şi legalitatea hotărârii recurate, apare ca fiind neîntemeiat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând ca recursul să fie respins iar sentinţa atacată să fie menţinută, ca fiind temeinică, legală şi suficient motivată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul F.P.N. împotriva sentinţei nr. 145 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1040/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1055/2010. Contencios → |
|---|
