ICCJ. Decizia nr. 1060/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1060/2010
Dosar nr. 7258/121/2008
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 107 din 12 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC M.I. SRL Tecuci, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Galaţi, prin care solicită anularea raportului de inspecţie fiscală nr. 4181 din 13 iunie 2008 şi a deciziei de impunere fiscală nr. 135 din 16 iunie 2008 emise de autoritatea pârâtă, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă de 534707 lei, reprezentând TVA, majorări de întârziere şi penalităţi, precum şi a deciziei nr. 91 din 15 august 2008, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de reclamantă împotriva actelor de impunere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui drept proteguit de lege, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reţinând, în esenţă, următoarele:
Din constatările organelor fiscale, se constată că, atât Decizia de impunere fiscală, cât şi dispoziţia de soluţionare a contestaţiei, întrunesc condiţiile generale de validitate, aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile art. 86 şi 211 C. proCod Fiscal, constatările organelor fiscale fiind corect fundamentate, necombătute prin niciunul dintre mijloacele de probă la care fac trimitere dispoziţiunile art. 49 şi urm. C. proCod Fiscal
Atât în Decizia de impunere cât şi în dispoziţia de soluţionare a contestaţiei, toate sumele au fost corect individualizate şi analizate de către organele fiscale, reclamanta necombătând cu nicio dovada justeţea acestora.
Or, potrivit art. 65 alin. (1) C. proCod Fiscal, contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele sale care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs societatea comercială reclamantă, prin administratorul său, care, fără a se raporta la vreo dispoziţie legală, a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, criticile formulate putând fi încadrate în dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, recurenta-reclamantă susţine că situaţia de fapt reţinută de organul fiscal şi însuşită de instanţa de fond, este nereală din moment ce realitatea poate fi stabilită printr-o verificare încrucişată la societăţile furnizoare a materialelor care au fost folosite de societatea comercială pentru obţinerea veniturilor care au fost impozitate.
Societatea comercială recurentă a mai susţinut că facturile respective au fost depuse în copie xeroxată şi înregistrate în evidenţa contabilă deoarece acestea cuprindeau elementele obligatorii enumerate la art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2001 privind Codul fiscal.
Autoritatea publică fiscală intimată a depus întâmpinare prin care, în esenţă, a susţinut că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică şi a cerut respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Aşa cum s-a reţinut şi în expunerea rezumativă făcută mai sus, în sarcina societăţii comerciale recurente, organele fiscale competente au stabilit şi, respectiv, au menţinut obligaţii fiscale suplimentare, din care recurenta-reclamantă a contestat sumele de: 368.530 lei, reprezentând TVA colectată asupra stocului scriptic; 117.203 lei, reprezentând TVA pentru care organele fiscale nu au acordate dreptul de deducere; 593 lei şi 189 lei reprezentând TVA colectată în facturile nr. 8845501 din 29 martie 2007 şi nr. 8845527 din 22 mai 2007 emise de SC B. SRL şi 31.100 lei reprezentând TVA aferentă avansurilor încasate în perioada supusă verificării.
În recursul formulat, societatea comercială a susţinut, printr-o primă critică, faptul că a înregistrat în evidenţa contabilă facturi în copie xerox deoarece acestea cuprindeau elementele obligatorii enumerate la art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003.
Într-adevăr, potrivit textului invocat, „(8) factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele informaţii: a) seria şi numărul facturii; b) data emiterii facturii; c) numele, adresa şi codul de înregistrare fiscală al persoanei care emite factura; d) numele, adresa şi codul de înregistrare fiscală, după caz, al beneficiarului de bunuri sau servicii; e) denumirea şi cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate; f) valoarea bunurilor sau serviciilor, exclusiv taxa pe valoarea adăugată; g) cota de taxă pe valoarea adăugată sau menţiunea scutit cu drept de deducere, scutit fără drept de deducere, neimpozabil sau neinclus în baza de impozitare, după caz; h) valoarea taxei pe valoarea adăugată, pentru operaţiunile taxabile".
Dar, aşa cum chiar societatea comercială recurentă a precizat, facturile în litigiu au fost depuse în copie xeroxată, iar potrivit dispoziţiilor pct. 51 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, factura şi, după caz, celelalte documente privind TVA trebuie depuse în original, astfel că, în mod întemeiat, organele fiscale nu au luat în calcul documentele depuse în copie xeroxată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.
De asemenea, faptul că facturile respective au fost trimise de societăţile comerciale furnizoare în copie societăţii comerciale recurente, nu o exonera pe recurenta-reclamantă de a face toate demersurile necesare pentru a intra în posesia exemplarului original, înainte de onorarea la plată a documentelor respective, astfel că nici această critică nu poate fi primită.
Referitor la critica potrivit căreia societatea comercială recurentă nu avea informaţii privind situaţia unor furnizori precum SC B. SRL, SC D. SRL, SC L. SRL şi SC M. SRL, aceasta va fi înlăturată deoarece site-ul Ministerului Finanţelor Publice cuprinde informaţii complete şi acesta poate fi accesat de către orice contribuabil.
În concluzie, criticile formulate de societatea comercială recurentă nu sunt întemeiate, astfel că motivul de recurs prevăzut la art. 3041 C. proc. civ., nu este dovedit, urmând ca recursul să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL Tecuci împotriva sentinţei nr. 107 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1054/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1073/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
