ICCJ. Decizia nr. 1133/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1133/2010
Dosar nr. 8568/2/2008
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşt, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării anularea hotărârii nr. 607 din 15 octombrie 2008 emisă de acesta, pronunţată în Dosarul nr. 1256/2008 şi admiterea plângerii formulate.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 5 mai 2008 a sesizat autoritatea pârâtă cu petiţia înregistrată sub nr. 6384/2008, având ca obiect solicitarea de a se constata existenţa unui act de discriminare, constând în vârstele standard şi cele reduse de pensionare diferite, precum şi stagiile complete de cotizare deosebite existente între femei şi bărbaţi.
Prin hotărârea contestată nr. 607/2008, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi s-a dispus clasarea.
Mai arată reclamantul că soluţia administrativă dispusă de pârât este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 16 şi art. 17 din OG nr. 137/2000, care reglementează competenţa materială a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Prin sentinţa nr. 3151 din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul C.D., a anulat hotărârea nr. 607 din 15 octombrie 2008 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi pe cale de consecinţă a obligat pârâtul să soluţioneze plângerea reclamantului înregistrată sub nr. 6384 din 5 mai 2008.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reţinut că aspectul sesizat de reclamant ca fiind un fapt de discriminare se încadrează în sfera de competenţă materială a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării deoarece această autoritate administrativă cu activitatea jurisdicţională are conform art. 18 alin. (1) teza a II-a din OG nr. 137/2000, obligaţia armonizării dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.
Instanţa de recurs:
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
În motivele de recurs recurentul a susţinut că nu are competenţă de a se pronunţa asupra unor acte normative, prin analizarea conţinutului acestora raportat la dispoziţiile constituţionale.
S-a arătat că pretinsa discriminare nu îşi are izvorul într-un fapt volitiv provocat de o acţiune a unei persoane determinate, ci se critică soluţia legislativă, punându-se în discuţie o problemă de constituţionalitate a Legii nr. 19/2000.
Recurentul a motivat că prima instanţă a omis să examineze Decizia nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a decis că art. 20 alin. (3) din OG nr. 137/2000 este neconstituţional în măsura în care este interpretat în sensul că acordă Consiliului competenţa ca în cadrul activităţii sale jurisdicţionale să refuze ori să anuleze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că acest organism este responsabil cu armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, astfel că recurentul trebuia să se pronunţe asupra cazului de discriminare invocat.
S-a mai arătat că în baza art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în fiecare ţară trebuie să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie.
Din examinarea motivelor de recurs, a acţiunii şi a legislaţiei aplicabile, Înalta Curte reţine:
Situaţia de fapt:
Reclamantul a adresat o petiţie Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care a cerut constatarea unei situaţii discriminatorii instituite prin dispoziţiile art. 41 alin. (2), alin. (4) şi art. 42 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, constând în vârstele standard şi cele reduse de pensionare diferite şi stagiile complete de cotizare diferite existente între femei şi bărbaţi.
S-a susţinut că dispoziţiile respective induc o diferenţă nejustificată între persoane în funcţie de genul acestora şi că astfel sunt nesocotite prevederile art. 16 din Constituţia României.
Prin Hotărârea nr. 607 din 15 octombrie 2008, Consiliul a admis excepţia necompetenţei materiale, în raport de obiectul petiţiei şi a clasat dosarul, cu motivarea că fapta de discriminare invocată este echivalentă unei probleme de constituţionalitate a legii, astfel că pe calea controlului jurisdicţional reglementat de OG nr. 137/2000 nu se poate cenzura existenţa unor situaţii discriminatorii care îşi au izvorul în conţinutul unui text de lege.
Legislaţia aplicabilă:
Constituţia României, art. 11 alin. (2) - „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".
Constituţia României art. 16 alin. (1) - „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".
Constituţia României art. 147. alin. (4) - „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Constituţia României art. 1 alin. (4) - „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".
OG nr. 137/2000 art. 20 - „Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei".
OG 137/2000 art. 18 alin. (1) - „Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".
Analiza situaţiei de fapt prin prisma prevederilor legale cu incidenţă în domeniu relevă că pârâtul are calitatea de autoritate de stat autonomă, ale cărei competenţe sunt expres stabilite prin OG nr. 137/2000 şi constau în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Actul normativ, cu putere de lege menţionat dispune în art. 20 că sesizarea Consiliului se poate face de persoana ce se consideră discriminată prin săvârşirea unor fapte de discriminare.
Aşadar, legiuitorul a precizat că obiectul analizei Consiliului îl constituie o faptă de discriminare şi nu un act normativ cu putere de lege.
De asemenea, potrivit art. 18 din acelaşi act normativ Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor acestei legi, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.
Textul enunţat demonstrează că acest organism verifică aplicarea şi controlul respectării legii, ceea ce înseamnă că activitatea sa se supune legii şi nu exercită controlul asupra legii.
Armonizarea dispoziţiilor legale în materie nu implică controlul legii, ci sesizarea autorităţilor competente dacă se constată neconcordanţe între acestea.
Deci chiar actul de reglementare a materiei nu conferă Consiliului dreptul de control asupra legii, aşa cum s-a susţinut în motivele de recurs.
Înalta Curte arată că soluţiile legislative sunt cenzurabile numai pe calea controlului exercitat de instanţa constituţională.
Autoritatea recurentă face parte din categoria organelor administrative, motiv pentru care nu poate cenzura modul de adoptare a unei legi sau a unui alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică, având competenţa numai asupra modului de aplicare al acestora, soluţia contrară ar fi natură să înfrângă prevederile art. 1 din Constituţia României, privind separaţia puterilor în stat.
În sensul celor explicate mai sus este şi Decizia nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale invocată în motivele de recurs, care potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României este obligatorie.
Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt întemeiate, că judecătorul fondului a pronunţat o soluţie greşită, confundând atribuţiile de armonizare a legislaţiei cu cele de cenzură a acesteia pe calea unei petiţii directe adresate autorităţii administrative pârâte.
Referitor la apărarea intimatului privind obligaţiile statelor de a institui mecanisme de control care să permită remedierea în plan naţional a încălcării dreptului la nediscriminare, reglementat de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precizăm că un astfel de mecanism există în plan naţional.
Astfel, partea care se consideră discriminată, poate invoca în cadrul unui litigiu, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, discriminarea cuprinsă într-un text de lege, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie sau pe calea excepţiei de nelegalitate, discriminarea izvorâtă dintr-un act administrativ, reglementare cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, în baza art. 11 alin. (2) din Constituţia României prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale jurisprudenţei Curţii fac parte din dreptul intern, Convenţia fiind ratificată de Parlament prin Legea nr. 30/1994.
În raport de prevederile enunţate, în cazul în care reclamantul are un litigiu pe rolul instanţei, poate cere aplicarea directă a art. 13 din Convenţie, urmând ca instanţa învestită cu o astfel de cere să examineze existenţa cazului de discriminare.
În concluzie, pe calea unei petiţii directe, Consiliul nu are competenţa de a examina prevederile actelor normative, ci numai existenţa unui fapt de discriminare.
Având în vedere considerentele de mai sus, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentinţa şi se va respinge acţiunea reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 3151 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în tot, sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul C.D., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1124/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1147/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
