ICCJ. Decizia nr. 1206/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1206/2010
Dosar nr. 1034/2/200.
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În dosarul nr. 6723/299/2008 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamantul T.M. a invocat excepţia de nelegalitate a HG nr. 39/1996 şi HG nr. 859/1996, sub aspectul menţionării nelegale la poziţiile 142, respectiv 141, a imobilului din sector 1, Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3291 din 14 octombrie 20009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor HG nr. 39/1996 şi HG nr. 859/1996 invocată de reclamantul T.M. în contradictoriu cu Guvernul României şi RA A.P.P.S. ca neîntemeiată
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a invocat încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, dar acest text de lege nu are nici o legătură cu actele administrative contestate, HG nr. 39/1996 şi HG nr. 859/1996 nefiind emise in baza acestei legi, iar prevederile actelor contestate nu vin în contradicţie cu dispoziţiile legii menţionate şi nici cu alte acte normative cu putere superioară, astfel că nu se poate reţine nelegalitatea lor.
S-a statuat şi faptul că sunt nefondate susţinerile reclamantului referitoare la cele două condiţii care trebuiau îndeplinite cumulativ pentru ca imobilul în care locuieşte să fie supus prevederilor hotărârilor Guvernului contestate.
De asemenea, s-a reţinut că, raportat la art. 4 din Legea nr. 554/2004, cele două hotărâri ale Guvernului nu pot fi atacate pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât la momentul emiterii lor în anul 1996 erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 29/1990, în vigoare la acea dată, care nu prevedeau posibilitatea constatării nelegalităţii acestor acte pe cale de excepţie.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul T.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041, art. 304 pct. 9 şi art. 315 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs şi prin precizările la motivele de recurs formulate în termen legal se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate.
Invocându-se nelegalitatea hotărârii recurate în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. se arată că instanţa de fond nu a respectat Decizia de casare nr. 4172 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a stabilit admisibilitatea excepţiei de nelegalitate şi asupra actelor administrative normative intrate în vigoare anterior Legii nr. 554/2004, având în vedere şi competenţa „raţionae tempois".
În opinia recurentului-reclamant, instanţa de fond a făcut o nouă apreciere asupra admisibilităţii în principiu a cererii, pornind de la calificarea greşită a actelor atacate ca acte administrative individuale, fapt inadmisibil, statuând în mod greşit, contrar dispoziţiilor Curţii Constituţionale, că excepţia de nelegalitate nu poate fi invocată în ceea ce priveşte actele administrative emise anterior Legii nr. 554/2004.
O altă critică vizează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, apreciindu-se că este incidentă situaţia prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs se arată şi faptul că prima instanţă a analizat legalitatea celor două hotărâri ale Guvernului prin prisma unui act normativ abrogat sau cel puţin desuet, respectiv Decretul nr. 285/1997 şi a Legii nr. 213/1998, care nu era în vigoare la data emiterii hotărârilor atacate. Ori, motivarea sentinţei atacate în această modalitate echivalează cu o nemotivare câtă vreme analiza legalităţii celor două hotărârii precizate nu s-a realizat prin raportare la actele normative superioare invocate.
De asemenea, se arată că sentinţa recurată nu cuprinde menţiunile prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Se aduc critici sentinţei recurate şi în ceea ce priveşte „fondul" excepţiei de nelegalitate invocată, arătându-se că în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că locuinţa în litigiu are caracterul unei locuinţe de protocol, prin raportare la obiectul de activitate al unităţii deţinătoare, respectiv Oficiul Central - Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor cât şi urmare a faptului că nu a fost inclusă pe listele HG nr. 940/1996 şi de OUG nr. 19/2002 care reglementau regimul juridic al acestor locuinţe.
Se menţionează ca argument în sprijinul acestei susţineri şi faptul că din interpretarea art. 5 lit. b) din OUG nr. 9/2008 pentru stabilirea tarifului lunar al chiriei pe mp care se aplică pentru închirierea locuinţelor şi terenului aferent acestora cât şi din adresa R.A.A.P.S. nr. 1520 din 26 februarie 2008, rezultă că însăşi Regia a exclus posibilitatea ca imobilul în discuţie să facă parte din fondul locativ de protocol sau de serviciu, acesta având regimul juridic al unei locuinţe din domeniul privat al statului.
De asemenea, se susţine că HG nr. 39/1996 şi HG nr. 859/1996 sunt nelegale şi pentru că pârâţii nu au făcut dovada pretinsei preluări nelegale a imobilului menţionat de către Consiliul Local la Municipiului Bucureşti, prin actele administrative considerate ilegale, respectiv deciziile nr. 1400/1990 şi nr. 1658/1990, emise de directorul Direcţiei Generale de Producţie şi Prestaţii, ce funcţiona în cadrul fostului Minister al Economiei Naţionale, ceea ce face ca trecerea imobilului din sector 1 Bucureşti în administrarea R.A.A.P.S. să fie ea însăşi nelegală.
În sensul motivelor de recurs au fost formulate şi concluzii scrise de către recurentul-reclamant.
Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că în raport de argumentele de fapt şi de drept care vizează excepţia de nelegalitate invocată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Criticile formulate nu vizează aspecte de nelegalitate ci aspecte privind cuantumul chiriei stabilite prin OG nr. 9/2008, fapt ce reiese din atitudinea pasivă a reclamantului anterior emiterii acestei ordonanţe.
RA A.P.P.S., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că HG nr. 39/1996 şi HG nr. 85/1996 sunt legale, întrucât susţinerile recurentului-reclamant nu demonstrează nelegalitate acestora şi nici vătămarea sa într-un drept recunoscut de lege, fiind în discuţie legalitatea operaţiunii de preluare de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti a bunului imobil menţionat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul formulat în raport de criticile formulate, de înscrisurile care se află la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente şi de prevederile art.3041 din C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Critica referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. este nefondată, întrucât în mod corect prima instanţă a calificat actele atacate ca fiind acte administrative individuale şi, în consecinţă, a apreciat că, fiind emise anterior Legii nr. 554/2004, nu pot fi cenzurate conform art. 4 din această lege.
Se reţine că prin sentinţa nr. 2271 din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a HG nr. 39/1996 şi HG nr. 859/1996 ca inadmisibilă, reţinându-se că cele două hotărâri sunt acte administrative cu caracter normativ şi nu pot fi atacate în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin Decizia nr. 4172 din 19 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa nr. 2271 din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu justificarea că atât actele administrative individuale cât şi cele normative pot face obiectul excepţiei de nelegalitate.
În mod corect, urmare a deciziei de casare, instanţa de fond a făcut aprecieri asupra caracterului actelor atacate pe calea excepţiei de nelegalitate, reţinând că acestea sunt acte administrative individuale şi, fiind emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, nu pot fi cenzurate în procedura judiciară reglementată de art. 4 din această lege.
După cum se constată, prin HG nr. 39 din 30 ianuarie 1996 a fost reglementată situaţia juridică a unor imobile trecute nelegal în administrarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, dispunându-se, în art. 1 că: „ imobilele, împreună cu anexele şi terenurile aferente, prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre, preluate nelegal de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, trec în administrarea Regiei Autonome A.P.P.S. sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului". În anexă figurează şi imobilul ocupat de recurentul-reclamant din sector 1, Bucureşti, la pag 10.
Prin HG nr. 859/1996, privind modificarea anexei la HG nr. 39/1996, apartamentul în discuţie a fost menţinut pe lista anexă.
Este evident că hotărârile Guvernului ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate sunt acte administrative individuale, pentru că ele nu produc efecte juridice erga omnes ci doar faţă de subiecte de drept determinate, sfera destinatarilor fiind restrânsă la lista anexă.
În raport de aceste considerente, critica formulată de recurentul-reclamant este nefondată, soluţia dată excepţiei de nelegalitate fiind legală şi temeinică, în raport de natura juridică a actelor deduse judecăţii, respectiv acte administrative cu caracter individual, emise anterior Legii nr. 554/2004.
Această soluţie este în acord şi cu jurisprudenţa constantă a instanţei supreme, care a statuat că dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului şi jurisprudenţa CEDO, precum şi de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice, principiu care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO cauza Beian contra României).
Din acest motiv, se reţine că dispoziţiile Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuţie în mod repetat şi fără limită de timp a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale menţionate anterior, contravenind jurisprudenţei CEDO şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg.
Celelalte critici aduse sentinţei recurate sunt de asemenea nefondate.
După cum se constată, hotărârea atacată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., fiind menţionate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel că nu se poate reţine incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile care privesc „fondul" excepţia de nelegalitate invocate şi în motivarea excepţiei de nelegalitate, vizează, în realitate, aspecte cu privire la situaţia contractuală a recurentului-reclamant, natura imobilului din sector 1, Bucureşti cât şi referitoare la trecerea imobilului în administrarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.
Ori, instanţa investită cu excepţia de nelegalitate a HG nr. 39/1996 şi HG nr. 859/1996, poziţiile art. 142, respectiv art. 141, nu putea analiza „actele administrative ilegale" care au determinat emiterea hotărârilor Guvernului atacate şi nici situaţia contractuală, astfel cum eronat susţine recurentul-reclamant.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.M. împotriva sentinţei civile nr. 3291 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1195/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1207/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
