ICCJ. Decizia nr. 1304/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1304/2010
Dosar nr. 7860/1/200.
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de SC K.C. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a admis acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta S.R.R., în sensul că a anulat art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (1) din HG nr. 978/2003.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de control judiciar a constatat că motivele de recurs se subsumează dezlegării problemei de drept în raport de care s-a soluţionat cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003 care instituie obligativitatea pentru persoanele juridice, de a plăti o taxă lunară pentru Serviciul public de radiodifuziune şi respectiv televiziune, sunt conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr.41/1994, privind organizarea şi funcţionarea S.R.T., cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 540/2002 privind finanţele publice.
Astfel, a constatat că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în sensul că, acest text de lege instituie obligaţia pentru plata taxei în discuţie persoanelor juridice, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective, deţinătoare sau nu de receptare radio/tv.
Or, în condiţiile în care textul amintit instituie pentru persoanele juridice, cu sediul în România, obligaţia de a plăti o taxă pentru Serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, în calitate de beneficiar al acestor servicii, dreptul de opţiune al fiecărei persoane, fizice sau juridice de a beneficia de aceste servicii, nu poate fi obligatorie, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Cu privire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003 şi HG nr. 978/2003, Înalta Curte a reţinut că prin aceste dispoziţii se instituie derogări de la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este posibil, întrucât aceste derogări nu se pot face decât printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, conform art. 4 din Legea nr. 24/2000.
Prin urmare, dispoziţiile menţionate în cele două Hotărâri de Guvern sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor, fără nici un fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
Cu privire la legislaţia şi practica europeană, în domeniu invocată de către pârâtă şi intervenientă, Înalta Curte a apreciat că se face o confuzie, întrucât aspectele învederate nu influenţează soluţionarea prezentului litigiu întrucât se referă la participarea statului la finanţarea serviciului public de radiodifuziune, şi nu la modalităţile transpuse legislativ prin care se realizează finanţarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat.
Referitor la cererea de intervenţie formulată de S.R.R., în mod corect, instanţa de fond a calificat-o ca fiind o cerere de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României, cele menţionate în cuprinsul acesteia fiind analizate ca apărări de fond cu ocazia analizei cererii deduse judecăţii.
În concluzie, Înalta Curte a apreciat că HG nr. 977 şi respectiv 978/2003, nu au aplicat în mod corect, în art. 3 alin. (1), dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea ce priveşte plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs, au formulat contestaţii în anulare intimatul-pârât Guvernul României şi intervenienta-intimată S.R.R., întemeiate pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., „dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale".
Susţin contestatoarele că instanţa de recurs s-a considerat, dintr-o gravă greşeală materială, învestită cu soluţionarea unei cereri prin care se solicită verificarea legalităţii textelor legale invocate în raport cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Că instanţa de recurs a motivat soluţia reţinând aspecte şi argumente pe care nu le-a pus în discuţia părţilor – cum ar fi cel referitor la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, iar modul în care sunt redactate considerentele conduce la concluzia că instanţa de recurs şi-a motivat soluţia inclusiv prin raportare la aceste norme legale.
În cadrul contestaţiei în anulare formulate, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2102 din 9 aprilie 2009 ca fiind rezultatul unor greşeli materiale, cu motivarea că instanţa de recurs, în mod greşit ar fi analizat sentinţa recurată prin prisma prevederilor Legii nr. 24/2000 şi ale Legii nr. 500/2002, legi care nu ar fi fost invocate de recurentă şi intimată.
contestatoarele au făcut referire la practica europeană în materie şi la normele comunitare care erau de natură să influenţeze în mod decisiv soluţionarea pricinii, dând măsura abordării unitare şi a stării de spirit la nivel european cu privire la necesitatea finanţării de către statele membre a serviciilor publice de radiodifuziune şi televiziune, şi anume Protocolul de la Amsterdam, anexă a Tratatului CE şi Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008.
au arătat că instanţa de recurs a refuzat să analizeze aceste argumente, înlăturându-le în mod lapidar, a abordat în mod superficial problematica dedusă judecăţii, a interpretat şi aplicat greşit legea, pornind de la situaţii particulare către o concluzie generală şi a nesocotit practica deja existentă a instanţelor de contencios administrativ.
Cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.R.R. se motivează că instanţa a recalificat cererea ca fiind intervenţie accesorie fără ca acest aspect să fie pus în discuţia părţilor.
Prin întâmpinare, intimata SC K.C. SRL Cluj-Napoca a solicitat respingerea contestaţiilor în anulare în principal ca inadmisibile şi în subsidiar ca nefondate, arătând, în esenţă, că această cale de atac extraordinară nu este un mijloc de reformare a hotărârii şi că motivele invocate de cei doi contestatori nu se circumscriu prevederilor art. 318 C. proc. civ.
Contestaţiile în anulare sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestaţiei în anulare obişnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În sensul textului de lege, citat mai sus, „greşeala materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţe darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Deci, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispoziţiilor legale.
Se constată că, prin contestaţiile formulate în cauză se invocă aspecte care au fost avute în vedere şi care au fost analizate de instanţa de recurs la pronunţarea Deciziei nr. 2102 din 9 aprilie 2009.
Susţinerile contestatoarelor că instanţa de recurs ar fi omis din greşeală să se pronunţe asupra tuturor argumentelor invocate de acestea referitoare la practica europeană şi la normele comunitare în materie, nu pot fi reţinute.
Astfel, Curtea, contrar susţinerilor contestatorului, în Decizia de recurs au fost analizate pe larg argumentele privind sursele de finanţare a activităţii posturilor publice în domeniul audiovizualului, prevederile Protocolului de la Amsterdam şi ale Rezoluţiei din 25 septembrie 2008 a Parlamentului European, răspunsul dat petiţiei nr. 0958/2005 de Comisia de Petiţii a Parlamentului European şi modul în care legiuitorul român a înţeles să reglementeze acest domeniu, în cadrul marjei de apreciere naţionale.
Prin urmare, motivul invocat de contestatoare este vădit nefondat.
În ceea ce priveşte critica ce vizează faptul că instanţa a recalificat cererea de intervenţie formulată de S.R.R., aşa cum arată şi intimata, aceasta nu întruneşte condiţiile textului de lege care reglementează această cale de atac, iar contestatoarele nu au arătat atingerea pe care au suferit-o şi care nu se putea îndrepta decât prin anularea deciziei atacate.
Având în vedere toate considerentele expuse şi ţinând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţiile în anulare ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţiile în anulare formulată de Guvernul României şi S.R.R. împotriva Deciziei nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1287/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1312/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
