ICCJ. Decizia nr. 1312/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1312/2010
Dosar nr. 4957/2/2008
Şedinţa publică din 9 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta SC M. SRL a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului GUVERNUL ROMÂNIEI de a modifica şi completa HG nr. 1202/2007, în sensul includerii culturilor de soia cartofi şi lucerna între culturile însămânţate în toamna anului 2006 şi primăvara anului 2007, calamitate natural ,precum şi vătămarea suferită de reclamantă ca urmare a acestui refuz, cu recunoaşterea drepturilor prevăzute de Legea nr. 381/2002.
De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamantă de despăgubiri băneşti, în sumă de 187.272 lei.
Motivându-şi cererea ,reclamanta a arătat că în cursul anului 2007 a cultivat 102 ha cu soia, 30 ha cu lucerna şi 15 ha cu cartofi, culturi calamitate în proporţie de 100%, cu o valoare a pagubelor de 187.272 lei dar, solicitării de acordare de despăgubiri formulate i s-a răspuns că, deşi judeţul Călăraşi a fost declarat ca tăcând parte din zona calamitată, culturile respective nu au fost menţionate pentru acordarea de despăgubiri.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului intervenientul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale .
Prin sentinţa civilă nr. 671 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului şi a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa fondului a reţinut că, potrivit Legii nr. 381/2002, este stabilită o procedură administrativă prealabilă de a cărei îndeplinire este condiţionată emiterea hotărârii de Guvern de constatare a stării de calamitate.
Această procedură cuprinde obligativitatea depunerii unei înştiinţări scrise, la primărie, cel mai târziu în 48 de ore de la data producerii evenimentului de distrugere ori vătămare a culturilor agricole.
Instanţa de fond a mai reţinut că starea de calamitate legată de seceta excesivă din perioada 2006-2007 fusese declarată prin HG nr. 636 din 20 iunie 2007, înainte de data depunerii de către reclamantă a înştiinţărilor referitoare la cele trei culturi, motiv pentru care aceste culturi nu sunt menţionate în hotărâre.
Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat că reclamanta nu a urmat procedura administrativă cerută de lege, nedepunând înştiinţarea în termen de 48 de ore de la producerea evenimentului pentru a se putea întocmi actul administrativ de declarare a stării de calamitate naturală şi pentru acordarea despăgubirilor aferente .
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC M. SRL Olteniţa.În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ este justificată de prevederile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi este condiţionată de îndeplinirea procedurii prealabile, procedură îndeplinită conform înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, cu nr. 47 din 2 iunie 2008 şi nr. 15A.3081/CA/2008.
Contrar prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i), alin. (2) şi prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 556/2004, răspunsul pârâtului Guvernul României a fost calificat de instanţa de judecată ca având caracter justificat.
Instanţa de fond avea obligaţia să-şi motiveze hotărârea pe baza Notei de fundamentare, document ce exprimă poziţia Guvernului cu privire la HG nr. 1202/2007, însă aceasta nu a luat în considerare nota respectivă, ci în mod neîntemeiat şi-a însuşit argumentele pârâtului din întâmpinare, argumente care nu au însă nici un fundament deoarece în notă nu se precizează de ce cheltuielile de soia, lucernă şi cartofi nu sunt de importanţă naţională.
Prima instanţă a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, însă acest minister a avut o poziţie contrară pârâtului cu ocazia întocmirii documentaţiei în calitate de iniţiator al HG nr. 1202/2007, când a propus includerea culturii de soia ca şi cultură calamitată, poziţie de care pârâtul nu a ţinut cont, acest fapt demonstrând caracterul nejustificat al răspunsului Guvernului la plângerea prealabilă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Prin refuzul nejustificat al Guvernului, de modificare şi completare a HG nr. 1202/2007, în sensul includerii culturii de soia în categoria culturilor calamitate, i s-a produs o vătămare a drepturilor conferite de Legea nr. 381/2002, precum şi un prejudiciu material ca urmare a imposibilităţii acoperirii pierderilor suferite din cauza calamităţilor naturale (secetă excesivă).
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt motive pentru casarea/modificarea sentinţei recurate.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Cererea reclamantei SC M.O. SRL de a modifica şi completa HG nr. 1202/2007 în sensul includerii culturilor de soia, cartofi si lucernă, ca şi culturi calamitate natural, precum şi obligarea aceluiaşi pârât la plata către reclamantă a sumei de 187.272 lei cu titlu de despăgubiri băneşti, consecinţă a refuzului Guvernului de a proceda în sensul solicitat de reclamantă, este inadmisibilă. Practic, prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta solicită instanţei de judecată să se substituie autorităţii executive şi să stabilească ea însăşi că anumite culturi au fost calamitate natural, ceea ce este însă atributul Guvernului României pe care îl exercita suveran în baza competenţelor legale cu care a fost învestit în temeiul prevederilor Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură. A obliga pârâtul să modifice un act normativ în sensul solicitat de reclamantă echivalează cu imixtiunea autorităţii judecătoreşti în activitatea autorităţilor executive, ceea ce este inadmisibil prin raportare la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat consacrat în art. 1 alin. (4) din legea fundamentală română.
Singura procedură legală aflată la dispoziţia reclamantei de a determina Guvernul să procedeze la includerea în categoria culturilor calamitate şi a altor culturi decât cele care se găsesc menţionate în HG 1202/2007 este cea reglementată de Legea nr. 381/2002, pe care însă, în speţă, reclamanta nu a urmat-o, aşa cum a reţinut în mod corect şi judecătorul fondului.
Faţă de cele ce preced, sunt irelevante susţinerile reclamantei recurente la caracterul pretins nejustificat al refuzului Guvernului de a proceda în sensul solicitat de reclamantă, cum irelevante sunt şi criticile referitoare la modul în care pârâtul şi-a motivat sau nu hotărârea de Guvern pe baza notei de fundamentare, precum şi susţinerile referitoare la poziţia pe care a avut-o Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale, ca iniţiator al actului normativ în discuţie ( HG nr. 1202/2007).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M. SRL Olteniţa împotriva sentinţei civile nr. 671 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1304/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1314/2010. Contencios → |
|---|
