ICCJ. Decizia nr. 134/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi veterani de război L nr.44/1994. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 134/2010
Dosar nr. 8234/1/2009
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Decizia nr. 2971 din 29 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca nefondat recursul declarat de U.P. împotriva sentinţei nr. 132 din 7 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Suceava.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea recursului declarat a reţinut că reclamantul a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul rezolvării cererii sale de stabilire a calităţii de veteran de război, în temeiul art. 20 din Legea nr. 44/1994.
În sprijinul susţinerilor sale, recurentul-reclamant a depus la dosar declaraţia autentificată a doi martori, G.C. şi M.S., care au arătat că după luna martie 1944, acesta „a fost mobilizat premilitar cu contingentele 1945 - 1950 inclusiv, din faţa armatelor U.R.S.S. în regiunea Moldova. Un document oficial care să ateste încadrarea recurentului - reclamant într-o structură premilitară nu a existat, U.M.X. comunicând, prin adresa din 5 februarie 2008, că în sursele documentare identificate în arhive nu există consemnări privind pregătirea premilitară, iar în Nomenclatorul formaţiunilor de pregătire premilitară care au desfăşurat activităţi şi sprijinul frontului în perioada 1 aprilie 1944 - 23 august 1944 emis de Statul Major General, Subcentrul de Pregătire Premilitară Cristeşti, aparţinând Subinspectoratului de Pregătire Premilitară Botoşani, este considerat operativ în perioada 21 aprilie 1944 - 23 august 1944.
În motivarea refuzului de stabilire a calităţii de veteran de război, A.N.V.R. - Filiala Botoşani a arătat că potrivit Legii nr. 322/1943, numai tinerii peste 17 ani erau obligaţi să presteze munci de război, condiţie pe care partea nu o îndeplinea la data care Subcentrul Cristeşti a devenit operaţional.
Instanţa de recurs a constatat că, dat fiind caracterul vag, general al declaraţiei celor doi martori, precum şi lipsa oricărei menţiuni oficiale sau a unui început de dovada scrisă privind situaţia personală a recurentului - reclamant, nu pot fi reţinute elemente care să configureze un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 (exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea).
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare reclamantul, criticând decizia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
A arătat faptul că instanţa nu a luat în considerare probele administrate, care dovedesc clar că are dreptate, precum şi faptul că instanţa a dat o interpretare greşită atât probelor administrate, cât şi dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.
Întrucât contestatorul nu a indicat temeiul juridic al contestaţiei formulate, nefiind incidente în cauză motivele prevăzute de art. 317 C. proc. civ., Înalta Curte va examina cererea de faţă în raport de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I-a din acest cod, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.”
Noţiunea de „greşeală materială” folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.
„Greşelile materiale”, conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei astfel de greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Ori, susţinând că instanţa de recurs nu a atribuit unui înscris aflat la dosarul cauzei forţa probatorie arătată, contestatorul invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs, prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile, a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate.
Or, aceste aspecte, aşa cum s-a arătat, exced noţiunii de „greşeală materială” în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de U.P. împotriva Deciziei nr. 2971 din 29 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 133/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 135/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
