ICCJ. Decizia nr. 1358/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1358/2010
Dosar nr. 3195/2/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii B.S., R.N.D., A.C.V., G.G.C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ş.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25%, în total 50%, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, de la momentul numirii în calitate de funcţionar public până în prezent, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 3134 din 7 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ş.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat acordarea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999, legea funcţionarilor publici, privind suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. A arătat instanţa de fond că nici legea menţionată anterior şi niciun alt act normativ în vigoare nu stabileşte nici un cuantum şi nicio modalitate de calcul a acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici. Aşadar, nu se poate vorbi de existenţa unui drept atâta timp cât întinderea acelui drept nu este reglementată în niciun act normativ şi nici nu se poate aplica principiul analogiei întrucât nu există reglementat nici în privinţa altor categorii de salariaţi, funcţionari, acest drept sau cuantumul lui şi nici prin dispoziţiile art. 152 alin. (2) C. muncii.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că neexistând niciun criteriu legal de stabilire a celor două suplimente, instanţa este în imposibilitate de a stabili cuantumul acestora în condiţiile în care sunt reglementate în toată legislaţia sporuri variabile care pot porni de la 1% şi până la 100%, nefiind vorba de incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 38 şi art. 39 C. muncii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ş.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie .
Prin motivele de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că dreptul la plata celor două stimulente a luat naştere prin intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003, care a modificat art. 29 din Legea nr. 188/1999, anterior republicării în anul 2004, raţiunea fiind aceea a unei remuneraţii corespunzătoare a funcţionarilor publici şi că au dreptul la sporurile respective, fără nicio condiţionare, ulterior încetării suspendării dispoziţiilor respective, la data de 1 ianuarie 2007.
Totodată, se susţine că angajatorul avea obligaţia de a-i acorda aceste sporuri la data încetării suspendării dispoziţiilor respective din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât sporurile nu au fost abrogate, ci doar suspendate, iar potrivit C. muncii un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat, iar salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor.
În concluzie, recurentele-reclamante susţin că drepturile respective nu pot fi restrânse discriminatoriu şi contrar echităţii într-o societate democratică, iar normele de suspendare contravin art. 11 şi art. 20 din Constituţie.
Recurenţii-reclamanţi invocă şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenţiei.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În ceea ce priveşte susţinerea din recurs în sensul că în mod greşit instanţa de fond nu a acordat reclamanţilor drepturile salariale solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă, Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este temeinică şi legală, atât pentru considerentele reţinute în hotărârea recurată, cât şi pentru cele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentele-reclamante solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decât pentru situaţiile expres stabilite.
Astfel fiind, a admite teoria recurentelor-reclamante şi a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada menţionată în acţiune, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, sau în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor analizate.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenţiei, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, în jurisprudenţa CEDO s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei; C. împotriva României).
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele B.S., R.N.D., A.C.V., G.G.C., P.G., A.E., B.F., F.D., B.V.C., G.G.V., C.R., D.F.B., S. (P.) S., E.Ş.M., E.B.M., H.I., D.G.R., C.G., H.M.C., C.A., D.S.I., M.D. împotriva sentinţei nr. 3134 din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1360/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1376/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
