ICCJ. Decizia nr. 1417/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1417/2010
Dosar nr.1011/59/2009
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC L.D.T.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. 585 din 11 noiembrie 2007 şi a deciziei nr. 1784 din 1 august 2009 emise de pârâtă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în Dosarul nr. 1011/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 585/2007 pârâta a atras răspunderea solidară a reclamantei pentru persoana juridică debitoare SC R&M T.I. SRL, stabilind în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 24.656,536 RON, cu motivarea că debitoarea este declarată insolvabilă şi sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) C. proCod Fiscal
S-a mai arătat că, în procedura prealabilă, pârâta a pronunţat Decizia nr. 1784 din 1 august 2009 prin care a admis în parte contestaţia reclamantei şi a desfiinţat Decizia nr. 585 din 1 septembrie 2007, respectiv pentru suma de 6.820,434 RON, respingând în rest contestaţia şi menţinând parţial Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 585/2007, pentru suma de 14.056,734 RON.
În continuare s-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv „existenţa cazului bine justificat” şi „paguba iminentă”.
În argumentarea primei condiţii reclamanta a arătat că prin încheierea nr. 977 din 15 iunie 2009 a Tribunalului Timiş s-a constatat caracterul incert al creanţei bugetare a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice pe care o pretindea faţă de SC R&M T.I. SRL şi s-a dispus radierea sumei de 29.455,036 RON din tabelul definitiv al creanţelor, astfel încât atâta vreme cât autoritatea pârâtă nu are un titlu de creanţă faţă de societatea debitoare menţionată, nu poate dispune obligarea în solidar a reclamantei pentru o sumă pe care nici măcar debitoarea nu o datorează.
Referitor la iminenţa producerii unei pagube, reclamanta a arătat că executarea imediată a actului administrativ –fiscal de impunere ar duce la intrarea societăţii în incapacitate de plată, dat fiind cuantumul ridicat al sumei care se pretinde a fi datorată.
Prin încheierea din 28 septembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC L.D.T.I. SRL Timişoara, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. şi a dispus suspendarea executării deciziilor nr. 585 din 11 septembrie 2007 şi nr. 1784 din 1 august 2009 emise de pârâtă, cu privire la obligarea reclamantei de a plăti suma de 14.056,734 RON cu titlu de impunere fiscală, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. 1011/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv s-a dovedit existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
S-a constatat astfel că prima condiţie este îndeplinită prin prisma faptului că pe cale judecătorească s-a constatat situaţia potrivit căreia creanţa pentru care autoritatea fiscală a atras răspunderea solidară a societăţii reclamantei nu are caracter cert.
S-a mai reţinut că iminenţa producerii unei pagube este dovedită prin cuantumul deosebit de substanţial al debitului fiscal stabilit prin Decizia de impunere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi invocând prevederile art. 3041 din C. proc. civ.
În susţinerea recursului, pârâta critică sentinţa atacată pentru următoarele aspecte:
- în mod greşit instanţa de fond a respins cererea prealabilă formulată de pârâtă, în sensul stabilirii cauţiunii în procent de 20% din suma contestată şi nu în cuantumul stabilit de instanţă, care este insignifiant, fapt ce atrage nulitatea hotărârii atacate;
- în mod neîntemeiat, prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte cererea de suspendare a deciziei nr. 585 din 11 septembrie 2007 emisă de D.G.F.P. Timiş, deşi reclamanta formulase anterior o cerere de suspendare a executării aceluiaşi act administrativ – fiscal, care a fost respinsă prin Decizia nr. 3030 din 23 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- în mod nelegal, prima instanţă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative necesare suspendării executării unui act administrativ. Se susţine că simpla promovare a acţiunii în contencios administrativ împotriva actului administrativ fiscal nu poate fi suficientă pentru a se dovedi existenţa „cazului bine justificat”, în caz contrar, s-ar eluda scopul avut în vedere de legiuitor.
În ceea ce priveşte îndeplinirea celei de a doua condiţii susţine că valoarea debitului ce face obiectul actului administrativ fiscal nu este suficientă pentru a argumenta paguba iminentă şi a dispune suspendarea executării.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează.
1. În ceea ce priveşte prima critică adusă sentinţei atacate referitoare la nedepunerea cauţiunii în cuantumul legal, se constată că aceasta este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 215 alin. (2) teza a II-a din OG nr. 92/2003, republicată, privind C. proCod Fiscal Potrivit textului legal menţionat contribuabilul poate cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate”. Din interpretarea literală şi logică a acestei norme juridice rezultă că legiuitorul a înţeles să confere judecătorului dreptul de a aprecia asupra cuantumului cauţiunii datorate, nefiind impusă o limită minimă a sumei, ci doar un plafon maxim, procentual, pe care instanţa nu îl poate depăşi. Prin urmare, cuantumul cauţiunii stabilit de prima instanţă este conform legislaţiei aplicabile, din acest punct de vedere hotărârea fiind perfect legală.
2. A doua critică formulată de recurenta-pârâtă şi care se referă la greşita respingere a excepţiei puterii lucrului judecat este, de asemenea, nefondată, în mod corect prima instanţă constatând că nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, prima cerere de suspendare fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, contestaţia administrativă nefiind încă soluţionată la acel moment, în timp ce prezenta cerere este întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din aceeaşi lege şi vizează Decizia nr. 1784 din 11 august 2009 prin care s-a soluţionat contestaţia administrativ fiscală.
3. Referitor la criticile care vizează soluţionarea pe fond a cererii de suspendare Înalta Curte apreciază că argumentele aduse în susţinerea acestora nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Cele două condiţii – caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin tonul imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabile actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat” şi a „iminenţei producerii pagubei”.
Existenţa cazului bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, poate fi reţinută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Definiţia legală a noţiunii de „caz bine justificat” se regăseşte în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată: împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Principalele aspecte care au dus la crearea unor îndoieli serioase asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative au fost arătate în mod judicios şi motivat de către prima instanţă şi acestea vor fi reţinute şi de Înalta Curte în formarea convingerii că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare:
- reclamanta a dovedit faptul că titlul de creanţă invocat de autoritatea fiscală în Decizia de atragere a răspunderii solidare a societăţii reclamante a fost declarat incert prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În această situaţie, este evident că aparenţa de nelegalitate se întrevede fără a fi necesară antamarea fondului;
- faptul că organul fiscal a admis în parte contestaţia administrativă este şi ea de natură a crea o îndoială asupra legalităţii actului administrativ fiscal menţionat;
- situaţia prezentată instanţei de recurs referitoare la admiterea acţiunii în anularea actelor administrativ – fiscale a căror suspendare a executării se solicită, prin sentinţa nr. 351 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, confirmă odată în plus legalitatea şi temeinicia soluţiei de admitere a cererii de suspendare criticată în prezentul recurs.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nedovedirea existenţei unei pagube iminente, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, pentru următoarele argumente:
- noţiunea de „pagubă iminentă” trebuie interpretată în contextul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurările concrete ale speţei. În acest sens, în mod corect instanţa de fond a reţinut că prin punerea în executare a deciziei de impunere se prefigurează existenţa unui prejudiciu material direct şi cuantificabil, care constă în lipsirea reclamantei de folosinţa sumelor de bani existente în conturile proprii, în condiţiile în care, în privinţa actului administrativ - fiscal, aşa cum s-a argumentat mai sus, există o îndoială serioasă asupra legalităţii sale.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiş, împotriva încheierii din 28 septembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1448/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 979/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
