ICCJ. Decizia nr. 1468/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1468/2010
Dosar nr. 18244/3/2007
Şedinţa publică din 16 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2451 din 9 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de Ministerul Justiţiei – Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu pârâta M.M., prin care solicita obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 55.248 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a apreciat că excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, este întemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Pârâta a avut calitatea de cadru militar şi, ulterior, ca urmare a apariţiei Legii nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţionala a Penitenciarelor, funcţionar cu statut special la Penitenciarul Spital Poarta Albă, începând cu data de 15 februarie 2000 până la 28 noiembrie 2005, astfel cum rezultă din adresa emisă de către reclamant la data de 23 octombrie 2007 (fila 15 din dosarul Tribunalului Bucureşti).
Potrivit ordinului nr. 7679 din 30 noiembrie 2005 emis de Penitenciarul Poarta Albă, s-a dispus imputarea sumei de 55248 lei în sarcina pârâtei, sumă ce reprezintă, potrivit propriilor susţineri ale reclamantei, contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare suportate de ANP, precum şi drepturile salariale încasate în perioada 01 februarie 2001-01 noiembrie 2005.
Ordinul anterior menţionat a fost emis în conformitate cu art. 70 din Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţionala a Penitenciarelor, care stabilea că:
(1) Răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare se angajează în următoarele situaţii: pentru pagubele produse cu vinovăţie în patrimoniul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau, după caz, al unităţilor din subordinea acesteia; pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; pentru nerestituirea în termenul legal a contravalorii unor bunuri primite ce nu i se datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură, precum şi a unor servicii ce i-au fost prestate în mod necuvenit.
(2) Recuperarea prejudiciului cauzat prin oricare din situaţiile prevăzute la alin. (1) se face potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 stabileau că împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
Ordinul de imputare are natura juridică a unui act administrativ care se bucură de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate, prezumţii care fundamentează forţa efectelor unui act administrativ, între care şi executarea din oficiu a acestuia.
Cu alte cuvinte, actul administrativ este, el însuşi, titlu executoriu, executarea având loc direct în baza acestuia, fără orice alte demersuri ulterioare.
În speţă, astfel cum s-a arătat, reclamantul a invocat imposibilitatea recuperării sumei imputate pârâtei, însă acest aspect nu este de natură a-i pune la dispoziţie calea acţiunii în pretenţii adresate instanţei judecătoreşti, cu consecinţa obţinerii unui nou titlu executoriu, de vreme ce condiţiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti – Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, aceleiaşi instanţe.
În motivarea recursului s-a susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată este criticabilă, deoarece Decizia de imputare emisă nu constituie titlu executoriu şi ca urmare excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost admisă în mod greşit.
În opinia recurentei, temeiul legal al acţiunii îl constituie art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi angajamentul semnat de pârâtă, reţinându-se în mod greşit că Decizia de imputare a fost emisă în temeiul OG nr. 121/2008, în condiţiile în care în speţă nu este vorba de producerea unei pagube ca urmare a îndeplinirii serviciului militar, iar prejudiciul se regăseşte în bugetul statului.
Cheltuielile avansate în legătură cu formarea în cadrul cursului de rezidenţiat au fost asigurate de stat şi unica modalitate de a recupera suma în discuţie şi de a vira la bugetul statului este aceea a unei acţiuni de genul celei formulate în cauză.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor art. 304, art. 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Este necontestat faptul că pârâta-intimată a fost angajată ca medic rezident la Penitenciarul – Spital Poarta Albă, iar la 11 ianuarie 2001 a semnat un angajament prin care s-a obligat ca, după absolvirea cursului de rezidenţiat, să lucreze în sistemul penitenciar o perioadă de cel puţin 5 ani.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, pârâta a avut calitatea de cadru militar şi funcţionar public cu statut special până la data de 28 noiembrie 2005 când raporturile de serviciu ale acesteia au încetat prin demisie, conform Ordinului nr. 1736/C din 29 noiembrie 2005.
Prin Ordinul nr. 7679 din 30 noiembrie 2005 angajatorul i-a imputat pârâtei suma de 55248 lei, reprezentând, conform propriilor susţineri din acţiunea introductivă, cheltuieli de şcolarizare suportate de A.N.P., respectiv drepturile salariale încasate de aceasta în perioada 1 februarie 2001 – 1 noiembrie 2005.
Contrar susţinerilor recurentului, acest ordin constituie titlu executoriu, atât din perspectiva prevederilor OG nr. 121/1998, cât şi în raport cu prevederile art. 70 din Legea nr. 293/2004 şi art. 73 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cum corect a reţinut şi prima instanţă. Ca atare, aflându-se în posesia unui titlu executor, reclamanta nu are deschisă calea unei alte acţiuni în pretenţii prin care se tinde la obţinerea unui nou titlu executor, motivat de imposibilitatea recuperării sumei imputate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii fiind corect soluţionată.
Faţă de cele expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei – Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei nr. 2451 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1344/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1477/2010. Contencios → |
|---|
