ICCJ. Decizia nr. 1477/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1477/2010
Dosar nr. 678/2/200.
Şedinţa publică din 16 martie 201.
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2153 din 22 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul H.R., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaţilor, prin care solicita obligarea acesteia la plata diferenţei între indemnizaţia la încetarea raportului de serviciu prin pensionare în condiţiile Legii nr. 7/2006, ce i se cuvenea în mod legal, şi cea efectiv plătită, precum şi a unor daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pârâta Camera Deputaţilor a achiesat la pretenţiile reprezentând diferenţa salarială între indemnizaţia cuvenită (egală cu 7 salarii lunare brute impozabile) şi cea plătită (de 7 salarii lunare de bază), în condiţiile în care salariul lunar brut se compune din salariul de bază la care se adaugă sporurile - de vechime, de stabilitate, de confidenţialitate si pentru condiţii vătămătoare - si din care se scad contribuţiile (asigurări sociale, de sănătate, fond şomaj) si fără a fi incluse compensarea pentru concediul de odihna. În acest sens, pârâta a achiesat la pretenţia reclamantului în sensul că diferenţa cuvenită reclamantului este de 10.094 lei RON, din care însă se scad contribuţiile sociale şi impozitul aferent, astfel că totalul diferenţei de achitat reclamantului este de 7122 RON, ce urmează a fi achitată părţii reclamante, neexistând un refuz de achitare a acesteia. Din această perspectivă, instanţa de fond constată că pârâta nu refuză acordarea acestor drepturi de natură salarială, în temeiul art. 71 din Legea nr. 7/2006, motiv pentru care aceste pretenţii au rămas fără obiect prin inexistenţa unui refuz al autorităţii publice pârâte de recunoaştere a dreptului reclamantului asupra sumei de 7122 RON.
Contradicţia părţilor, reţine prima instanţă, survine sub aspectul justeţei modului de calcul efectuat de pârâtă, reclamantul considerând că nu se impune deducerea contribuţiilor prevăzute de lege din venitul brut de 10.094 RON.
Or, apreciază instanţa de fond, este judicioasă poziţia pârâtei pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 (în forma în vigoare la data încetării raporturilor de serviciu dintre părţi, 01 octombrie 2007) „Funcţionarii publici parlamentari al căror raport de serviciu a încetat pentru motive neimputabile în condiţiile art. 62 lit. d) şi art. 64, beneficiază de o indemnizaţie egală cu 7 salarii lunare brute, care se impozitează potrivit legii". În condiţiile în care OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările ulterioare (la care face trimitere art. 38 din Legea nr. 7/2006) nu conţine prevederi speciale privind impozitarea salariilor lunare brute este necesară aplicarea prevederilor generale în materia impozitării veniturilor din salarii.
Or, se arată în considerentele sentinţei recurate, conform prevederilor art. 55 alin. (l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natura obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporara de muncă. Potrivit prevederilor pct. 68 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a art. 55 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind sumele primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum şi pe baza actului de numire, cum sunt: salariile de baza, sporurile şi adaosurile de orice fel, indemnizaţiile, recompensele şi premiile de orice fel, sumele primite pentru concediul de odihnă, sumele primite în caz de incapacitate temporară de munca, orice alte câştiguri in bani şi în natură, primite de la angajatori de către angajaţi, ca plată a muncii lor. De asemenea, potrivit art. 155 C. muncii „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri".
Totuşi, reţine prima instanţă, conform art. 57 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, impozitul lunar aplicat asupra veniturilor din salarii se determină, la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul determinate ca diferenţa intre venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii aferente unei luni, şi deducerea personală acordată pentru luna respectivă, cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă şi contribuţiile la fondurile de pensii facultative.
De asemenea, instanţa de fond a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în litigii similare, amintind, în acest sens, Decizia 2484 din 13 iunie 2008.
În consecinţa, reţine instanţa de fond, petitul principal se impune a fi respins, cu menţiunea constatării recunoaşterii de către pârâtă a dreptului reclamantului la suma de 7122 RON şi precizarea achitării acestei sume.
În ceea ce priveşte capătul având ca obiect daune morale, prima instanţă a reţinut, de asemenea, că se impune a fi respins, în raport cu soluţia dată capătului principal dar şi ţinând seama că, referitor la suma de 7122 RON, nu se poate reţine întrunirea cerinţelor angajării răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care reclamantul a formulat cererea de acordare a diferenţei abia în 30 octombrie 2008, iar pârâta a răspuns prin adresa nr. 56c din 25 noiembrie 2008, poziţia acesteia la momentul respectiv fiind rezultatul interpretării neunitare dată de însăşi Curtea de Apel Bucureşti prevederilor art. 71 din Legea nr. 7/2006, pentru ca după conturarea soluţiei, în lumina practicii I.C.C.J., pârâta să achieseze la pretenţiile cuvenite reclamantului în modalitatea de calcul impusă de interpretarea dată de instanţa supremă.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea ei în sensul obligării Camerei Deputaţilor la achitarea în cel mai scurt timp a prejudiciului creat, în cuantum de 10578,96 lei.
În motivarea recursului s-au susţinut, în esenţă, următoarele:
1.În raport cu prevederile art. 71 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, deducerea din suma cuvenită a altor contribuţii decât impozitul de 16% nu este justificată.
În justificarea acestei opinii, recurentul a precizat şi faptul că, din discuţiile purtate cu fostul său coleg G.R., aflat în aceeaşi situaţie, a rezultat că în cazul acestuia, pe baza unei hotărâri a Înaltei Curţi, s-a reţinut numai impozitul de 16%.
2. Soluţia de respingere a acţiunii este neîntemeiată întrucât drepturile recurentului nu au fost recunoscute nici după mai mult de 15 luni de la pensionare, răspunsul primit la cererea sa fiind negativ.
3. Suma la al cărui cuantum s-a achiesat nu a fost achitată, sub acest aspect hotărârea conţinând o gravă eroare.
4. Neacordarea daunelor morale nu este justificată în condiţiile în care petitul principal nu putea fi respins şi suma cuvenită nu a fost achitată nici la 2 ani de la pensionare.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate:
1. Potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 (în forma în vigoare la data încetării raporturilor de serviciu dintre părţi), funcţionarii publici parlamentari al căror raport de serviciu a încetat pentru motive neimputabile, în condiţiile art. 62 lit. d) şi art. 64, beneficiază de o indemnizaţie egală cu 7 salarii lunare brute, care se impozitează potrivi legii.
Sintagma utilizează de legiuitor nu justifică pretenţiile recurentului în sensul aplicării doar a impozitului de 16%, aceste prevederi legale impunându-se a fi corelate atât cu prevederile Codului Fiscal, cât şi cu cele ale Legilor nr. 19/2000 şi 7/2006, prin prisma cărora pentru veniturile datorate cu acest titlu se datorează şi contribuţia de asigurări sociale şi de sănătate, cuantumul sumei la a cărei plată a achiesat pârâta-intimată fiind corect determinat.
Prin Decizia nr. 2484/2008, privind pe G.R., invocată ca precedent judiciar, nu s-a stabilit că aceste contribuţii nu ar fi datorate, dispunându-se doar obligarea Camerei Deputaţilor la plata diferenţei dintre indemnizaţia cuvenită ca urmare a lămuririi sintagmei „ salariul lunar brut" şi cea efectiv plătită, impozitată potrivit legii.
Or, modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri de către Camera Deputaţilor, în sensul aplicării numai a impozitului de 16% , chiar dacă ar fi reală, nu obligă instanţa să adopte o soluţie contrară prevederilor legale incidente în materie.
2. În condiţiile în care pârâta a recunoscut dreptul reclamantului, în limita sumei de 7122 lei, declarându-se de acord cu plata acestuia, în mod concret a fost respins capătul principal al cererii formulate de reclamant.
3. Suma de 7122 lei a fost încasată de recurent la 5 martie 2010, astfel cum s-a precizat prin întâmpinarea depusă la dosar, în încheierea de şedinţă din 8 mai 2008, când a avut loc dezbaterea în fond a cauzei, fiind consemnate concluziile pârâtei în sensul că suma astfel calculată se va plăti potrivit procedurii aprobate de Biroul Permanent şi nicidecum că ar fi fost plătită.
Redarea sumară a acestei precizări în considerentele hotărârii nu poate fi interpretată în modalitatea arătată de recurent şi nici nu este de natură a justifica o eventuală modificare a acesteia numai pe acest considerent, argumentele decisive ale hotărârii care justifică soluţia adoptată fiind cu totul altele.
4. Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, ş.a.m.d.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, care trebuie să dovedească, potrivit regulilor din dreptul comun, existenţa prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârşită de acesta cu vinovăţie şi a raportului de cauzalitate dintre respectiva faptă şi prejudiciul suferit.
În speţă, în raport cu soluţia adoptată asupra petitului principal, ţinând seama de conduita părţilor (reclamantul solicitând acordarea diferenţei în discuţie numai la 30 octombrie 2008, iar pârâta achiesând ulterior la pretenţiile sale, în limita impusă de prevederile legale incidente în materie) şi în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit existenţa vreunui prejudiciu moral încercat de acesta, capătul de cerere având ca obiect plata unor daune morale a fost corect soluţionat.
Faţă de cele expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a Legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul H.R. împotriva sentinţei nr. 2153 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1468/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1493/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
