ICCJ. Decizia nr. 1549/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1549/2010
Dosar nr. 48873/3/2008
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Banca T.R.– bancă în faliment, prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a solicitat în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea în tot a deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de pârâtă, obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziei nr. 61/90/I/2003/753998 din 5 noiembrie 2004 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că Banca T.R. se află în procedura de lichidare judiciară, procedură declanşată la data de 3 iulie 2002.
După deschiderea procedurii, în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în prezent Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a început la data de 25 noiembrie 2002 un control fiscal, solicitând ca toate documentele contabile să fie prezentate până la 5 decembrie 2002. Acest control nu s-a putut finaliza şi nici nu a mai fost iniţiat un alt control.
Prin nota de constatare din 18 februarie 2003 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a stabilit în sarcina reclamantei un debit de 918.488,30 RON reprezentând impozit pe veniturile realizate de persoane nerezidente, calculat pentru perioada 2000-2002.
Împotriva notei de constatare a formulat contestaţie reclamanta.
Prin Decizia nr. 96 din 14 aprilie 2003 Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de Banca T.R. până la soluţionarea cauzei penale aflată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie sub nr. 18/P/2008.
La termenul din data de 12 februarie 2009, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând să se constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei nr. 2544 din 2 decembrie 2009 şi pe cale de consecinţă să se dispună obligarea acesteia să reia procedura de soluţionare a contestaţiei.
Instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului în soluţionarea cauzei, astfel că prin sentinţa civilă nr. 588 din 12 februarie 2009 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel învestită, Curtea de Apel Bucureşti, referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin acţiunea a respins-o ca neîntemeiată.
Cu privire la fondul cauzei această instanţă a admis acţiunea reclamantei, constatând refuzul nejustificat al pârâtei de soluţionare a cererii reclamantei şi a obligat pârâta să repună pe rol cauza administrativă suspendată prin Decizia nr. 9/2005 şi să soluţioneze contestaţia reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în cauză există un refuz nejustificat din partea pârâtei de a repune pe rol contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 61/90/I/2003/753998 din 5 noiembrie 2004.
Împotriva sentinţei civile nr. 2576 din 16 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ, a formulat recurs în termen legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta Banca T.R., prin lichidator judiciar.
A învederat recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin motivele de recurs, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. A considerat recurenta că în mod greşit instanţa de fond a respins atât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată în principal, cât şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată în subsidiar şi a admis pe fond acţiunea reclamantei. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, s-a arătat că s-a probat, cu înscrisurile depuse în cauză, că reclamanta a depăşit termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care termenul de prescripţie se calculează de la data comunicării refuzului de soluţionare a cererii şi nu de la data răspunsului la plângerea prealabilă. Refuzul nejustificat de a repune pe rol contestaţia administrativă este, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, un act asimilat actului administrativ tipic, astfel că nu este necesară formularea unei plângeri prealabile. În aceste condiţii, recurenta a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta a înţeles să formuleze şi plângere prealabilă, atâta timp cât dispoziţiile imperative ale art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 sunt în sensul că termenul de 6 luni va fi calculat de la data comunicării răspunsului nejustificat de soluţionare a cererii. În mod nejustificat astfel, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile alin. (2) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, deoarece în cauză nu este vorba despre comunicarea unui act administrativ, ci despre comunicarea refuzului nejustificat.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta a precizat că în mod greşit prima instanţă nu a avut în vedere faptul că Decizia nr. 9/2005 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei nu a fost desfiinţată de nici o instanţă de judecată, beneficiind de prezumţia că este legal întocmită. Reclamanta nu a făcut de altfel dovada că motivul care a determinat suspendarea a încetat, respectiv că s-a pronunţat o soluţie definitivă pe latură penală. Nefiind prezentate dovezi în sensul că au încetat motivele pentru care a fost dispusă suspendarea, respectiv soluţionarea în mod definitiv a laturii penale, Decizia nr. 9/2005 îşi produce în continuare efectele, astfel că formularea unei plângeri prealabile pentru reluarea procedurii administrative apare ca inadmisibilă.
Pe fond, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat că prima instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 214 alin. (3) C. proCod Fiscal şi la prevederile pct. 10.5 din Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005 atunci când nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că latura penală a cauzei s-a soluţionat definitiv, prin prezentarea rezoluţiei motivate a organelor de cercetare/urmărire penală sau a unei hotărâri penale definitive pronunţată de instanţele penale. Mai mult, s-a relevat că instanţa de fond a reţinut că recurenta ar fi trebuit să facă dovada existenţei plângerii penale, deşi aspectul existenţei acesteia nu a fost contestat de către reclamantă. În plus, în motivarea refuzului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de a proceda la reluarea soluţionării contestaţiei s-a indicat tocmai faptul că nu s-a făcut nicio dovadă de către petentă în sensul că s-a soluţionat cauza penală. Prin urmare, nu au existat aspecte noi - la momentul formulării răspunsului organului de soluţionare din 2008 - prin care a refuzat repunerea pe rol a contestaţiei, faţă de momentul emiterii deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005, prin care reclamanta să justifice repunerea pe rol, astfel că soluţia instanţei de fond apare ca greşită.
Prin întâmpinare intimata Banca T.R., prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, a solicitat respingerea recursului formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
Sesizând instanţa de contencios administrativ, reclamanta a solicitat iniţial, la 16 decembrie 2008, atât anularea în tot a deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de Serviciul de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
La data de 6 februarie 2009 a fost înregistrată la instanţă cererea precizatoare şi modificatoare a acţiunii în sensul că se solicită să se constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestaţiei şi pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta să reia procedura de soluţionare a acesteia.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte petitul privind anularea deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005, iniţial formulat, motivat de faptul că aceasta i-a fost comunicată reclamantei la data de 21 februarie 2005. În ceea ce priveşte adresa din 23 aprilie 2008 prin care reclamanta a solicitat Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziei de calcul accesorii nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004, s-a apreciat de către pârâtă că aceasta nu poate avea consecinţele juridice ale unei cereri de repunere în termenul de prescripţie pentru a se solicita anularea respectivei decizii.
Pentru a reţine netemeinicia excepţiei invocate, prima instanţă s-a raportat în mod corect la obiectul precizat al cererii introductive şi la caracterul succesiv al cererilor de reluare a procedurii administrative, ultima dintre acestea - formulată la 21 mai 2008, sub nr. 2772 - fiind urmată de soluţia administrativă nefavorabilă comunicată reclamantei la 1 iulie 2008. Or, cum acţiunea introductivă a fost înregistrată la 16 decembrie 2008, iar prin aceasta s-a solicitat şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei, s-a concluzionat corect că dreptul la acţiune a fost exercitat în termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Limitele legale impuse pentru exercitarea dreptului la acţiune, între care şi termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezintă măsuri de protecţie a stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice şi a efectelor actelor administrative. Prescripţia sancţionează, aşadar, pasivitatea persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ tipic sau asimilat. Totodată, raportat la caracterul său absolut, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar şi din oficiu.
Examinând din această perspectivă susţinerile recurentei şi ţinând seama de circumstanţele concrete ale cauzei vizând, în principal, modalitatea şi data sesizării instanţei, stabilirea cadrului procesual sub aspectul obiectului acţiunii reclamantei şi caracterul succesiv al cererilor formulate anterior exercitării dreptului la acţiune, o atare pasivitate nu poate fi reţinută.
Având în vedere caracterul continuu al refuzului pretins nejustificat practicat de pârâtă şi în condiţiile în care prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile doar în situaţia contestării actelor administrative tipice, revenirea reclamantei la solicitarea de repunere pe rol a contestaţiei nu poate fi caracterizată decât o nouă cerere cu acelaşi obiect, relevantă fiind, sub acest aspect, finalitatea urmărită şi nu termenii literali utilizaţi în conţinutul său.
Ca atare, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripţie de 6 luni a început să curgă numai la data comunicării răspunsului conţinând soluţia administrativă nefavorabilă asupra ultimei cereri, respectiv la 1 iulie 2008, cum corect a reţinut judecătorul fondului.
Or, în raport cu această dată, incidenţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu poate fi reţinută, sesizarea instanţei intervenind anterior împlinirii termenului în discuţie, respectiv la 16 decembrie 2008.
Se reţine, sub aspectul fondului cauzei, că prin Decizia nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de Serviciul de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de Banca T.R. împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale din anul curent până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. S-a reţinut, prin considerentele deciziei sus menţionate, că sunt incidente dispoziţiile art. 183 alin. (1) şi alin. (3) C. proCod Fiscal, întrucât fondul litigiului ce face obiectul plângerii penale nr. 223/2003 înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii ce face obiectul contestaţiei formulate de Banca T.R. Această decizie nu a fost contestată de către reclamantă, rămânând definitivă în sistemul căilor de atac administrative.
Întrucât plângerea penală nu a fost soluţionată definitiv pe o perioadă îndelungată de timp, reclamanta a solicitat reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei, învederând şi faptul că aceasta a vizat nelegalitatea calculării accesoriilor după data deschiderii procedurii falimentului împotriva băncii, ca urmare a dispoziţiilor exprese ale art. 202 din Legea nr. 83/1999 privind procedura falimentului instituţiilor de credit, modificată şi completată prin OUG nr. 148/2001, precum şi ale art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. S-a precizat şi faptul că instanţele de judecată s-au pronunţat în 164 de cazuri similare, în mod irevocabil, în sensul că Banca T.R. nu datorează accesorii după data deschiderii falimentului.
În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003, procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea aşa cum a susţinut recurenta.
În raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, fără a analiza motivele care au determinat luarea unei astfel de măsuri, cum se susţine în recurs, judecătorul fondului a concluzionat însă, în mod corect, că se impune reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei, chiar şi absenţa dovezii cu privire la soluţionarea definitivă a laturii penale, în condiţiile în care societatea reclamantă se află în procedura falimentului şi nu s-au produs probe că soluţionarea respectivei plângeri penale, formulate la 13 februarie 2003, ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp rezonabilă.
În recurs s-a făcut, de altfel, dovada faptului că nu s-a început urmărirea penală în respectiva cauză, iar plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 18/P/2008 din 11 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi a rezoluţiei nr. 1096/112/2009 din 16 august 2009 a Procurorului şef al secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a fost respinsă de Judecătoria sectorului 5 prin sentinţa penală nr. 5 din 11 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 11295/302/2009. Recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei penale nr. 5 din 11 ianuarie 2010 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Bucureşti prin Decizia din 11 martie 2010.
În aceste condiţii, prelungirea stării de incertitudine în care a fost plasată reclamanta (aflată în procedura falimentului) prin modul de soluţionare a contestaţiei sale, cu consecinţa privării acesteia de dreptul de acces liber la justiţie garantat prin art. 21 din Constituţia României, nu se justifică şi prin urmare soluţia adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
Criticile recurentei nu pot fi reţinute, întrucât prima instanţă nu a analizat justeţea motivelor care au determinat suspendarea soluţionării contestaţiei, statuând doar că jurisprudenţa constantă din materia falimentului în privinţa accesoriilor aferente perioadei ulterioare deschiderii respectivei proceduri relevă faptul că, la acest moment, rezultatul cercetărilor penale şi eventuala constatare a săvârşirii vreunei infracţiuni nu mai pot influenţa hotărâtor soluţia ce urmează a fi dată în procedura administrativă, în situaţia neîndeplinirii acestei cerinţe justificându-se întrutotul concluzia privind temeinicia acţiunii reclamantei.
În consecinţă, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 2576 din 16 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 2576 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1553/2010. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1466/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
