ICCJ. Decizia nr. 1559/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1559/2010
Dosar nr. 6636/2/200.
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
reclamanţii B.M., D.G. şi B.V. au chemat în judecată pe pârâtul Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării deciziei nr. 207 din 07 iulie 2009 emis de pârât, până la soluţionarea fondului cauzei.
În motivare, reclamanţii au arătat ca la data de 09 martie 2009 a fost emisă Decizia nr. 84 privind salarizarea personalului auxiliar şi de specialitate juridică din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie,prin care s-a dispus acordarea, începând cu data de 01 martie 2009, a sporului de risc şi solicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia de încadrare brută prevăzută de lege.
Prin Decizia nr. 207 din 07 iulie 2009, Procurorul Şef al Directei Naţionale Anticorupţie a dispus suspendarea aplicării deciziei 84 din 09 martie 2009, începând cu data de 01 iunie 2009, motivat de împrejurarea că prin adresa nr. 293378/2009 a Ministerului Finanţelor s-a comunicat suspendarea solicitării Ministerului Public de plată în continuare a sporului în cauză, întrucât această plata intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009.
Se arată de către reclamanţi ca în speţă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3385 din 20 octombrie 2009 a admis acţiunea formulată de reclamanţi, dispunând suspendarea executării Deciziei nr. 207 din 7 iulie 2009 emise de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, reţine instanţa, reprezintă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat împrejurarea că acesta retroactivează, de vreme ce vizează drepturile salariale cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, iar data emiterii este 7 iulie 2009.
Referitor la cea de a doua condiţie prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, s-a reţinut de către instanţa de fond că, diminuarea retroactivă a salariului reclamanţilor cu sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică produce un prejudiciu previzibil reclamanţilor, întrucât aceştia aveau o speranţă legitimă în ceea ce priveşte valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activităţii în luna iunie 2009 şi în continuare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii că, în cauză, s-a făcut dovada existenţei celor două condiţii prevăzute de art. 2 lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, întrucât în speţă nu suntem în faţa unui drept salarial actual, ci în faţa unui drept salarial restant, recunoscut prin hotărâri judecătoreşti. Plata acestui drept a fost suspendată prin OUG nr. 71/2009, condiţie în care a fost emisă Decizia nr. 207 din 7 iulie 2009, prin care s-a suspendat aplicarea Deciziei nr. 84 din 9 martie 2009 dispune plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% .
Recurenta a mai susţinut că, această suspendare s-a bazat pe faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 1472/2009.
Cu privire la condiţia pagubei iminente, s-a susţinut că, în mod greşit instanţa de judecată a reţinut că aceasta reprezintă scăderea veniturilor cuvenite reclamanţilor, în condiţiile legii, întrucât sumele de bani încasate în plus, nu reprezintă un drept legal actual, ci un drept salarial restant, recunoscut în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Referitor la cererea de suspendare a executării sentinţei civile nr. 3385/CA/2009, până la soluţionarea prezentului recurs, recurenta a susţinut că acest lucru se impune şi se întemeiază pe împrejurarea că executarea sentinţei ar conduce la diminuarea bugetului instituţiei şi imposibilitatea asigurării pe viitor a plăţii drepturilor salariale prevăzute de actele normative în vigoare.
Astfel, aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plăţii sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze şi pentru viitor. În plus, se arată că această modalitate de calcul al drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
în ceea ce priveşte această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuşi, titlu executoriu.
Aşadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal susmenţionat că, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
în acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetăţeanul şi statul.
în sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
în cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret au obligaţia să o realizeze; aşadar, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
în speţa de faţă, înalta Curte constată că există un caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
în primul rând, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că a fot încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
în acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
în jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
în cauza de faţă, înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
în raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
în ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (l) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie, prin procuror şef D.M.M. împotriva sentinţei civile nr. 3385 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1557/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 156/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
