ICCJ. Decizia nr. 1560/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1560/2010
Dosar nr. 6887/2/200.
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii V.E., C.M., B.C., I.D., P.E., M.D.E., A.G., E.V., C.F.D. au chemat în judecată pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie, solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât.
În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii au arătat că prin acest ordin a fost suspendată aplicarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009, motivat de faptul că prin adresa nr. 293378/2009 Ministerul Finanţelor Publice a comunicat suspendarea plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, întrucât această plată ar intra sub incidenţa OUG nr. 71/2009, privind eşalonarea drepturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar, drepturi devenite executorii până la 31 decembrie 2009.
Reclamanţii au apreciat că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, ordinul atacat fiind nelegal, emis cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât prin acesta se încalcă în mod evident principiul neretroactivităţii legii. Deşi este emis la data de 02 iulie 2009, prin acesta se dispune suspendarea aplicării ordinului nr. 526/2009 începând cu o dată anterioară, respectiv 01 iunie 2009.
S-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, aceasta constând în scăderea considerabilă a veniturilor salariale ale procurorilor, în condiţiile în care acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, fiind invocată şi Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr. XXI/2008.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de Interes a acţiunii întrucât ordinul a fost deja suspendat de Curtea de Apel Bucureşti şi fiind vorba despre un act administrativ unilateral cu caracter normativ, odată pronunţată suspendarea acestuia lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4079 din 24 noiembrie 2009 a respins excepţia lipsei de interes şi pe cale de consecinţă a admis acţiunea formulată de reclamanţi, dispunând suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, întrucât atâta vreme cât reclamanţilor nu le-a fost plătit acest spor după suspendarea executării Ordinului de către instanţa menţionată de pârât, nu se poate considera că aceştia nu mai au interes pentru a solicita suspendarea executării respectivului ordin.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
Astfel, reţine instanţa, reprezintă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat, împrejurarea că acesta retroactivează, el având incidenţă asupra drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, deşi este emis la data de 2 iulie 2009.
Pe de altă parte, s-a reţinut că prin acest ordin, drepturile salariale au fost diminuate retroactiv şi prin aceasta s-a produs un prejudiciu reclamanţilor care aveau o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activităţii din luna iunie 2009.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că reiterează excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu aceleaşi obiect, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 /2009; cum ordinul este un act administrativ cu caracter normativ, suspendarea lui odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Printr-un alt motiv de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor.
Astfel, arată recurentul, nu se poate susţine că există o îndoială serioasă în privinţa actului atacat atâta timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare.
De asemenea, nu se poate vorbi de existenţa unei pagube, de vreme ce reclamanţii sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti, ce vor fi executate în condiţiile OUG nr. 71/2009.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Referitor la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, se va reţine că nu este întemeiată, interesul fiind justificat de suspendarea efectelor actului contestat, împrejurarea că această măsură ar fi fost, deja, dispusă prin alte hotărâri judecătoreşti neavând relevanţă, întrucât aceste hotărâri îşi limitează efectele la părţile procesului în care au fost pronunţate.
Cu privire la cererea de suspendare, se va reţine, de asemenea, că soluţia atacată este temeinică ŞI legală.
Astfel, aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plăţii sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze şi pentru viitor. în plus, se arată că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
în ceea ce priveşte această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuşi, titlu executoriu.
Aşadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal susmenţionat că, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetăţeanul şi statul.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret au obligaţia să o realizeze; aşadar, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, înalta Curte constată că există un caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
în primul rând, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că a fot încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza ca securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
în raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
în ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 4079 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 156/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1561/2010. Contencios → |
|---|
