ICCJ. Decizia nr. 1580/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1580/2010
Dosar nr. 10979/3/2009
Şedinţa de la 18 martie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1562 din 22 aprilie 2009 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că reclamanta S.R.R., fiind o instituţie centrală a statului, astfel cum rezultă din Legea nr. 41/1994, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în cazul litigiilor având ca obiect acte ale autorităţilor publice centrale sunt competente secţia de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
Primind cauza spre soluţionare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4.102 din 24 noiembrie 2009, a admis la rândul său excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, astfel încât, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului, reţinând, în esenţă, că ori de câte ori obiectul cauzei se referă la taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, relevant este nu emitentul actului pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ ci cuantumul acestor taxe.
Cum în speţă valoarea pretenţiilor reclamantei este până la 500.000 lei, competent să soluţioneze cauza în fond este tribunalul.
Verificând cauza, Curtea constată că, în raport cu natura litigiului, competenţa materială revine Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, conform prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, modificat prin Legea nr. 533/2003 de aprobare a OUG nr. 71/2003, persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestui serviciu.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 5 din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, această taxă se încasează de la plătitori prin SC D.F.E.E. E. SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice (alin. (1)), iar persoanele juridice care îşi asigură pe cont propriu energia electrică şi nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct S.R.R. (alin. (1)).
Rezultă din actele dosarului că societatea comercială pârâtă achită taxa datorată pentru serviciul public de radiodifuziune pe baza contractului de furnizare a energiei electrice încheiat cu F.D.F.E.E. E.M. SA.
Izvorul obligaţiei îl constituie contractul încheiat de pârâtă cu o persoană juridică de drept privat, F.D.F.E.E. E.M. SA care la rândul său acţionează în calitate de mandatar al societăţii reclamante.
În consecinţă, taxa pentru serviciul public de radiodifuziune nu face parte din categoria impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, astfel încât competenţa soluţionării acţiunii, având în vedere şi valoarea pretenţiilor, aparţine judecătoriei, care judecă, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Înalta Curte constată că, sub aspectul competenţei, nu prezintă relevanţă calitatea reclamantei, care este autorizată să presteze un serviciu public, de interes naţional, taxa radio făcându-se venit la bugetul societăţii reclamante, iar recuperarea sumelor datorate efectuându-se potrivit prevederilor contractuale, prin mandatarul său.
Faţă de cele arătate, constatându-se că instanţele de contencios administrativ nu sunt competente să soluţioneze cauza în primă instanţă, competenţa de. soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind S.R.R. şi SC M.C. SRL Bucureşti în favoarea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1391/2010. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 1585/2010. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
