ICCJ. Decizia nr. 1593/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1593/2010
Dosar nr. 8066/1/200.
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1 .Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Reclamantul R.P. a sesizat prin două plângeri, înregistrate la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. 1/9650/1154 din 24 martie 2008 şi nr. 1/12227/1154 din 16 aprilie 2008 şi la Comisia de disciplină pentru judecători sub nr. 664 din 27 martie 2008 şi nr. 871 din 21 aprilie 2008, aspecte referitoare la activitatea unor judecători din cadrul Curţii de Apel Piteşti, solicitând sancţionarea disciplinară a acestora pentru abaterea prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Aspectele sesizate în cele două plângeri au fost analizate şi cenzurate de către Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, şi prin adresele nr. 1194/IJ/871 /SIJ/2008 şi nr. 926/IJ/664/SIJ/2008 emise de Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantului i s-a comunicat faptul că, în urma verificărilor efectuate, nu s-a confirmat existenţa unor fapte de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât acesta nu este organ de control judiciar iar verificarea aspectelor invocate în sesizări ar presupune analizarea pe fond a dosarului la care se face referire, ceea ce ar conduce la depăşirea limitelor de competenţă.
împotriva celor două adrese, pe care le-a denumit „hotărâri", petentul R.P. a formulat plângere, înregistrată pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi întemeiată pe prevederile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând, în esenţă, să i se admită sesizările adresate Consiliului Superior al Magistraturii - Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru Judecători şi să se constate că judecătorii S.V.T., I.C., C.G.N. şi D.V. se fac vinovaţi de gravă neglijenţă în exercitarea funcţiilor pe care le deţin.
Prin Decizia nr. 4333 din 26 noiembrie 2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, admiţând excepţia necompetenţei materiale invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, a trimis cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
în motivare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că petentul R.P. nu are calitatea de judecător sau procuror în funcţie, iar actele contestate nu sunt hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care vizează cariera şi drepturile judecătorilor sau procurorilor astfel încât procedura specială instituită prin art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 nu îi este aplicabilă, acţiunea formulată de acesta fiind supusă regulilor de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competenţa de soluţionare revine curţilor de apel.
2. Hotărârea primei instanţe
Astfel învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2438 din 9 iunie 2009, a respins excepţia de inadmisibilitate, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, şi pe fond, a respins acţiunea reclamantului R.P., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, motivată de lipsa caracterului de act administrativ al celor două adrese atacate în cauză - intimatul susţinând că acestea sunt simple adrese prin care reclamantului i-a fost comunicat răspunsul la plângerile pe care acesta le-a formulat împotriva unor judecători, în sensul inexistenţei unor fapte de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii care să impună formularea unei acţiuni disciplinare – instanţa de fond a apreciat că acţiunea are ca obiect un act administrativ asimilat, reclamantul considerându-se vătămat de refuzul nejustificat al Inspecţiei Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii de a formula acţiune disciplinară.
Prin urmare, excepţia este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, din analiza adreselor nr. 1194/IJ/871/SLJ/2008 şi nr. 926/IJ/664/2008, contestate în cauză, nu se poate concluziona existenţa unui refuz nejustificat de a formula acţiune disciplinară împotriva unor judecători, chestiunile semnalate de petent vizând probele administrate şi soluţia pronunţată, care poate fi cenzurată doar în căile de atac, iar nu de către Consiliul Superior al Magistraturii. Potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în cadrul verificărilor efectuate, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat, aplicarea legii la situaţia de fapt reţinută, interpretarea dispoziţiilor legale incidente şi motivarea soluţiei adoptate, ţinând exclusiv de actul de judecată.
3. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei
împotriva acestei sentinţe, reclamantul R.P. a declarat recurs, solicitând modificare ei în sensul admiterii acţiunii.
Recurentul-reclamant nu şi-a încadrat în drept motivele de recurs, invocând, ca temei legal al căii de atac, dispoziţiile art. 45 şi urm. din Legea nr. 317/2004, republicată şi ale art. 299 şi urm. C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs a făcut o expunere rezumativă a împrejurărilor care au fundamentat demersul efectuat către Consiliul Superior al Magistraturii şi a arătat că atât actele administrative contestate, cât şi sentinţa primei instanţe sunt nelegale, pentru că noţiunea de „independenţă" a justiţiei presupune o corectă aplicare a legii, o justă încadrare a situaţiei de fapt în tiparul legii, conduita judecătorului fiind materializată şi putând fi analizată numai în cadrul activităţii judiciare, finalizată printr-o hotărâre judecătorească.
A mai arătat că plângerile sale au fost în mod eronat interpretate drept critici la adresa unor hotărâri judecătoreşti, în realitate ele vizând activitatea necorespunzătoare a judecătorilor, grava neglijenţă în îndeplinirea obligaţiilor profesionale, iar nu soluţiile pronunţate.
4. Apărările intimatului-pârât
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurentul-reclamant nu a făcut decât să reia argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, referindu-se în mod evident la aspecte legate de greşita soluţionare a cauzelor, de pretinsa interpretare eronată a materialului probator şi de ignorarea unor prevederi legale în vigoare, aspecte care au fost tranşate în mod irevocabil.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ un refuz, considerat nejustificat, de rezolvare a unor plângeri disciplinare adresate Consiliului Superior al Magistraturii împotriva judecătorilor care au soluţionat dosarul nr. 7499/109/2006,la Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Argeş.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) teza I din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă în „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit la lit. n) a aceluiaşi articol drept „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".
Din conţinutul răspunsurilor adresate reclamantului rezultă că autoritatea emitentă a analizat plângerile în limitele competenţei prevăzute în art. 451 din Legea nr. 317/2004, republicată, comunicându-i - motivat – că din verificările efectuate nu a rezultat săvârşirea unor fapte care să fundamenteze declanşarea răspunderii disciplinare.
Cu referire la soluţia pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Argeş, i-a comunicat că aceasta a făcut obiectul controlului judiciar şi a expus conţinutul prevederilor art. 17 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi al art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, care converg către concluzia că hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi că verificările efectuate nu pot încălca autoritatea de lucru judecat, pe de o parte, şi principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată în recurs, deşi în adresa nr. 926/IJ/664/SIJ/2008 din 23 mai 2008 nu se face o referire expresă la denumirea unei abateri disciplinare sesizate, este expus în detaliu rezultatul verificărilor efectuate, concluzionând că soluţia instanţelor a fost amplu motivată, cu invocarea argumentelor de fapt şi de drept, paragraful referitor la abrogarea OUG nr. 26/1997, care nu a fost suficient de explicit, în sensul că nu a fost menţionat singurul text rămas în vigoare din ordonanţa de urgenţă respectivă (art. 20 din OUG nr. 26/1997) nefiind de natură a afecta concluzia logico-juridică ce se desprinde din întreaga expunere a motivării deciziei de recurs.
Consiliul Superior al Magistraturii, prin Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru judecători, nu a ignorat nici sensul conceptului de „independenţă a judecătorului", nici conţinutul „gravei neglijenţe" ce poate atrage răspunderea disciplinară, cum susţine recurentul-reclamant.
În raport cu toate aceste împrejurări, instanţa de fond a constatat în mod judicios că răspunsurile autorităţii emitente nu pot fi circumscrise unui refuz nejustificat de rezolvare a plângerilor, în accepţiunea prevederilor legale menţionate mai sus.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare sau de modificare a sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.P. împotriva sentinţei civile nr. 2438 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1581/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1610/2010. Contencios → |
|---|
