ICCJ. Decizia nr. 1739/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1739/2010
Dosar nr. 109/16/2/200.
Şedinţa publică din 25 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1141 din 18 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 10916/2/2006 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ şi fiscal, admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC N. SRL Bucureşti şi a anulat parţial Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de A.N.A.F. şi procesul-verbal de control nr. 1213 din 11 aprilie 2006 al D.R.V. Bucureşti, în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.016.284 lei, aferente declaraţiilor din perioada 1 ianuarie 2001 – 25 mai 2004. De asemenea, pârâtele au fost obligate să-i plătească reclamantei suma de 7.039 reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
În consecinţă, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei mai sus menţionate, cu toate că operaţiunile de import au fost verificate la momentul realizării lor sub aspectul legalităţii încadrării tarifare, iar organul vamal a considerat corectă încadrarea tarifară făcută de reclamantă, recte 29.30.40.10.
Produsul importat, Alimet, nu constituie altceva decât forma lichidă a metioninei, folosit fiind în exclusivitate ca aditiv furajer în hrana animalelor. Metionina poate fi furnizată ca produs comercial fie sub formă uscată - pulbere DL metionina (cu 99% substanţă activă), fie sub formă lichidă DL metionina hidroxianalog (MHA cu 88% substanţă activă).
Soluţionarea legalităţii încadrării tarifare, arată reclamanta, presupune o opţiune între destinaţia produsului importat, aspect care are prioritate şi care defineşte un produs, constituind raţiunea care a determinat realizarea importurilor şi structura moleculară a produsului, singurul argument care a justificat adoptarea măsurilor dispuse prin actul de control.
Referitor la accesoriile calculate de organul de control, învederează instanţei că până la adoptarea Legii nr. 174/2004, acestea se datorau doar după expirarea termenului de 7 zile pentru plata debitelor constatate suplimentar, de la data comunicării acestora, astfel că în mod nelegal au fost calculate de la data declaraţiilor vamale de import.
Examinând cererea reclamantei prin prisma actelor dosarului şi a reglementărilor legale aplicabile, Curtea a reţinut următoarele.
Prin procesul verbal de control nr. 12801 din 11 aprilie 2006 (f. 22 şi urm. voi. I) s-a reţinut că în perioada 2001-2005 reclamanta SC N. România SRL a efectuat un număr de 55 de importuri de „ALIMET - Liquid methinonine hidroxy analogue pentru uz furajer", pentru care a declarat, în declaraţiile vamale în detaliu în regim de import definitiv, depuse cu ocazia vămuirii, încadrarea în codul tarifar 29.30.40.10, cu consecinţa exceptării de la plata taxelor vamale pentru mărfuri origine SUA).
Această încadrare tarifară a fost reţinută ca eronată de către organul de control, care a apreciat ca fiind corectă încadrarea tarifară 29.30.90.30, cu taxa vamală 20% pentru mărfuri origine SUA, întrucât analogul hidroxil al metioninei reprezintă o cu totul altă specie chimică decât metionina.
În consecinţă, au fost stabilite în sarcina reclamantei, drepturile vamale de import potrivit legii, astfel:
- 1.389.978 RON reprezentând taxe vamale,
- 262.325 RON reprezentând TVA,
- 850.428 RON reprezentând dobânzi calculate până la data de 31 decembrie 2005, compuse din 714.885 RON dobânzi taxe vamale şi respectiv 135.543 RON dobânzi TVA,
- 207.840 RON penalităţi calculate până la data de 31 decembrie 2005
- 148.707 RON majorări de întârziere calculate până la data de 31 martie 2006.
Prin Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 a A.N.A.F. – D.G.S.C. (f. 16 şi urm. vol. I), adoptată în soluţionarea contestaţiei nr. 16163/1/MG din 11 mai 2006, aceasta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert A.D.C. (f. 324 şi urm. voi. II), Metionina este un aminoacid esenţial, anume acid 2-amino-4-metiltio butiric.
Produsul în discuţie în prezenta cauză, importat de reclamantă pe parcursul celor 5 ani de referinţă, este Alimet, care - potrivit aceluiaşi raport de expertiză - este analogul hidroxil al susmenţionatei metionine, adică acid 2 hidroxi-4-metiltio butiric, fiind un compus organic cu funcţiuni mixte, având în structura sa grupările tio, hidroxil şi carboxil, prezentându-se ca un lichid stabil de culoare brună, cu miros specific de sulf, în registrul CAS (Chemical Abstract Number) situându-se la poziţia 583-91-5. Se foloseşte în producţia de furaje, pentru asigurarea necesarului de metionina din acestea.
Rezultă, prin urmare, că suntem în prezenţa a doi compuşi diferiţi, cu structură moleculară diferită, cu încadrări tarifare explicit diferite.
Faptul că Alimetul este un precursor al metioninei (foarte asemănător, dar diferit din punct de vedere chimic, principala diferenţă fiind aceea a prezenţei unui radical hidroxi (OH) în locul unui radical amino (NH2), Alimetul fiind convertit în metionina de/în corpul animalelor, după cum reiese din însăşi descrierea produsului (fila 349 voi. II), constituie un argument în plus că nu suntem în prezenţa a doi compuşi identici.
Or, în condiţiile inexistenţei unei identităţi între cele două substanţe, încadrarea tarifară diferită este justificată, iar încadrarea Alimet la codul tarifar 29.30.90.30 s-a făcut în mod legal.
Diferenţa între cele două substanţe este consacrată expres şi în Directiva 82/471 /CEE privind anumite produse utilizate în hrana animalelor, forma consolidată, în anexa căreia metionina, cu formula chimică CH3S(CH2)2-CH(NH2)-COOH, este menţionată la subpunctul 3.1, în cadrul punctului 3 Aminoacizi şi sărurile lor, pe când analogul hidroxil al metioninei, cu formula chimică CH3S(CH2)2-CH(OH)-COOH, este menţionat la subpunctul 4.1.1, ca analog al metioninei (subpunctul 4.1.) în cadrul punctului 4 analogi ai aminoacizilor.
De asemenea, în Registrul CAS metionina are numărul 59-51-8, pe când hidroxianalogul acesteia are numărul 583-91-5.
Or, exceptarea de la plata taxelor vamale de import s-a făcut „pentru unele categorii de mărfuri", expres menţionate în hotărârile de guvern succesive în materie, atât cu denumirea, dar şi cu încadrarea tarifară.
Or, exceptarea a operat exclusiv pentru produsul metionina (de uz furajer) pentru importurile aferente perioadei 2001-2004, respectiv metionina pentru importurile aferente anului 2005, în ambele ipoteze, indiferent de uz, codul tarifar fiind acelaşi, 29.30.40.10.
În lumina considerentelor expuse, instanţa a apreciat ca fiind justă încadrarea tarifară a produsului Alimet la cod tarifar 29.30.90.30, cu consecinţa lipsei de incidenţă a exceptării reglementate de actele normative mai sus menţionate, astfel că va respinge ca neîntemeiate criticile reclamantei privind stabilirea obligaţiilor vamale de import ce constituie debit principal, anume 1.389.978 RON reprezentând taxe vamale şi 262.325 RON reprezentând TVA.
Pentru diferenţele de impozite, taxe, contribuţii, precum şi cele administrate de organele vamale, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei impozitului, taxei sau contribuţiei, pentru care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.
Pentru această perioadă, 25 mai 2004 - 31 decembrie 2005, accesoriile calculate de organul fiscal sunt în sumă totală de 190.691 de lei, din care 109.562 lei cu titlu de dobânzi, 31.218 lei cu titlu de penalităţi, iar 49.911 lei cu titlu de majorări.
În raport de cele două reglementări, redate mai sus, Curtea a reţinut nelegalitatea stabilirii accesoriilor aferente perioadei 01 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât timp acestea deveneau scadente abia la expirarea termenului de graţie de 7 zile, instituit de lege pentru plata diferenţelor, termen care curge de la data comunicării sumelor de plată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtele.
În recursul său, reclamanta a arătat, în esenţă, că încadrarea tarifară corectă este la poziţia 29.30.40.10, instanţa de fond greşind atunci când s-a raportat la structura moleculară a produselor şi nu a avut în vedere că apartenenţa la o anumită categorie presupune analiza tehnică, ceea ce ar fi condus la încadrarea tarifară cu exonerarea de plată a taxelor vamale. Reclamanta a mai arătat că încadrarea tarifară de la momentul importurilor a fost cea corectă, validată de organele vamale prin acordarea liberului de vamă, iar nu încadrarea tarifară realizată de organele de control după 5 ani de la data realizării importurilor, în baza unei interpretări discutabile.
În recursurile lor pârâtele au arătat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este nelegală sub aspectul soluţionării capătului de cerere referitor la accesoriile calculate pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 25 mai 2004, urmare a ignorării incidenţei prevederilor art. 141 alin. (1) şi (2) din Codul Vamal, conform cărora obligaţia bugetară se datorează de la data înregistrării vamale. Recurenta A.N.A.F., în recursul său, a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere în condiţiile în care modul de calcul al accesoriilor nu a fost contestat în calea de atac administrativă, ci reclamanta s-a adresat direct instanţei de judecată. De asemenea, a fost criticată hotărârea instanţei de fond şi în privinţa acordării cheltuielilor de judecată reclamantei, cu toate că a fost respins capătul de cerere din acţiunea acesteia.
Examinând recursurile Înalta Curte reţine următoarele:
În privinţa încadrării tarifare a produsului „Alimet" este de reţinut, constată Înalta Curte, că organele de control au apreciat corect că analogul hidroxil al metioninei este un compus diferit de metionină, încadrându-se la poziţia 29.30.40.10., cum a procedat reclamanta la momentul importurilor, soluţie împărtăşită, sub acest aspect, şi de prima instanţă.
Reclamanta SC N. SRL susţine cu insistenţă că în urma analizei tehnice rezultă destinaţia identică acelor doi compuşi, că Alimet este forma lichidă a metioninei (88% substanţă activă),însă concluziile expertizei sunt în această privinţă categorice: metionina are structura acido-amino-4-metiltio butiric, iar produsul aliment are structura 2 hidroxi 4 metiltio butiric diferiţi, cu structură moleculară diferită. Prin urmare, corect a concluzionat instanţa de judecată că fiind vorba de substanţe diferite, în mod explicit, încadrările tarifare sunt diferite. Diferenţa între cele două substanţe, a reţinut prima instanţă rezultă şi din Directiva 82/471/CEE, produsele fiind menţionate la poziţii diferite, cu formule chimice diferite, precum şi din Registrul CAS, poziţionarea diferită (nr. 59-51-8 şi 583-91-5).
Susţinerile reclamantei conform cărora la momentul importului a întrunit condiţiile de legalitate în privinţa încadrării tarifare a produsului în discuţie care a fost validată de autorităţile vamale prin acordarea „liberului de vamă" şi că, apoi, după 5 ani printr-o interpretare discutabilă s-ar fi schimbat încadrarea tarifară, nu sunt întemeiate.
În realitate, reţine Înalta Curte , încadrarea tarifară de la momentul importurilor este opera reclamantei, produsă prin întocmirea declaraţiilor vamale, iar noua încadrare tarifară a produsului Alimet a avut loc în urma controlului ulterior efectuat în baza art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, în vigoare la data efectuării controlului.
Faţă de cele ce preced, recursul formulat de reclamantă este nefondat.
În schimb, recursurile declarate de pârâte sunt întemeiate atât în privinţa modului în care s-a soluţionat de către instanţa de fond capătul de cerere referitor la accesoriile în număr de 1.016.284 lei aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 25 mai 2004, cât şi în privinţa cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă.
În privinţa accesoriilor calculate pentru perioada 1 ianuarie – 25 mai 2004, Înalta Curte reţine că, astfel cum a arătat în recursul său pârâta A.N.A.F. reclamanta nu a formulat contestaţie în procedură administrativă, motiv pentru care atacarea sub acest aspect a actului administrativ fiscal direct la instanţa de contencios administrativ, face ca cererea respectivă să fie inadmisibilă, contestaţia reglementată în art. 175 C. proCod Fiscal fiind o astfel de procedură administrativă obligatorie.
În consecinţă, recursurile pârâtelor urmând a fi admise şi respins capătul de cerere respectiv, rezultă că acţiunea reclamantei SC N. SRL va fi respinsă în întregime, astfel că nu se justifică obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă.
Aşa fiind, Înalta Curte văzând prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportate la art. 304 alin. (1) pct. 9, va admite recursurile formulate de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 1141 din 18 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 10916/2/2006 şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge capătul de cerere privind anularea actelor administrativ fiscale atacate, în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.016.284 lei, ca inadmisibil şi va respinge capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondat, urmând să menţină celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., formulat împotriva aceleiaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC N. România SRL împotriva sentinţei civile nr. 1141 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursurile declarate de pârâtele A.N.A.F. şi A.N.V. – prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică , în parte , sentinţa atacată în sensul că respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 134 din 31 iulie 2006 şi a procesului verbal nr. 1213 din 11 aprilie 2006 emis de D.R.V. Bucureşti în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.016.284 lei aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 25 mai 2004 şi exonerarea de la plata acestei sume, ca inadmisibilă şi respinge capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1710/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2027/2010. Contencios → |
|---|
