ICCJ. Decizia nr. 1753/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1753/2010
Dosar nr. 1233/46/2009
Şedinţa publică din 30 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 181/F – CONT/2009 pronunţată la data de 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de contestatoarea D.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a modificat Decizia nr. 1159 din 11 iunie 2008 emisă de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că a dispus înlocuirea sancţiunii aplicate reclamantei, de retrogradare în treapta a II-a de salarizare, pe o perioadă de 6 luni, cu sancţiunea „mustrare scrisă".
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, în mod greşit, prin Decizia contestată s-a stabilit în sarcina reclamantei încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor funcţiei publice de manager economic la parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin faptul că a plătit majorări salariale fără a avea credite bugetare alocate, abatere disciplinară prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 188/1999 privind Statutulfuncţionarilor publici, republicată, cu aplicarea art. 43 alin. (1) din acelaşi act normativ, deoarece reclamanta a pus în executare hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii de drept, conform art. 289 C. mun., neexecutarea acestora în termenul de 15 zile de la data cererii de executare adresată angajatorului constituind infracţiune, pedepsită cu închisoare sau amendă.
Cu privire la cealaltă abatere disciplinară, săvârşite de reclamantă, şi anume înregistrarea cu întârziere în contabilitate a valorii materialelor recuperate din dezmembrări, instanţa de fond a reţinut că reclamanta beneficiază de o circumstanţă atenuantă, respectiv lipsa de personal la serviciul contabilitate în perioada respectivă, până la suplimentarea statului de funcţii, aspect ce nu poate fi imputat acesteia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta critică sentinţa instanţei de fond şi invocă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Susţine, prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă, că în mod greşit acţiunea i-a fost admisă numai în parte, înlocuindu-se sancţiunea aplicată cu „mustrare scrisă", în raport de probele administrate impunându-se absolvirea sa de orice răspundere.
În raport de complexitatea şi volumul lucrărilor efectuate de compartimentul pe care-l conducea, având în vedere că nu a beneficiat nici de colaborare şi ajutor de la managerul economic al parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, arată recurenta-reclamantă, se impunea a se constata lipsa de vinovăţie cu privire la abaterea de neînregistrare la timp în contabilitate în inventarele pe anii 2006-2007 a materialelor rezultate din demolări.
Precizează recurenta că sentinţa recurată este nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, întrucât a intervenit termenul de prescripţie a abaterii disciplinare, pentru abateri săvârşite în anii 2006 şi 2007, în plus arătând că i s-a agravat răspunderea în propria cale de atac, prin modificarea sancţiunii aplicate.
Pârâtul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocă motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul menţinerii ca legală şi temeinică a Deciziei de sancţionare din 11 iunie 2008, emisă de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv menţinerea sancţiunii de „retrogradare în treapta a II - a de salarizare pe o perioadă de 6 luni", şi în consecinţă, respingerea contestaţiei ca nefondată.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât susţine în esenţă, că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, constatările Comisiei de Disciplină de la nivelul Ministerului Public, ca urmare a cercetării disciplinare efectuate, fiind în sensul că reclamanta în calitate de manager economic a săvârşit cu vinovăţie o abatere disciplinară prin faptul că „a plătit majorări salariale, fără a avea credite bugetare alocate, precum şi faptul că a înregistrat cu întârziere în contabilitate valoarea materialelor recuperate din dezmembrări".
Precizează recurentul-pârât că au fost încălcate dispoziţii din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, conform acestor prevederi legale, art. 4, art. 49 şi art. 72 alin. (1), „angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate", aspect ignorat de contestatoare şi de către instanţa de fond.
Hotărârile judecătoreşti invocate, susţine recurentul, nu constituie „prevederi legale", ci sunt titluri executorii, iar punerea în executare a acestora este condiţionată de existenţa unor fonduri alocate de la buget având ca destinaţie strictă şi specifică asemenea operaţiuni, conform OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, or reclamanta a procedat la executarea acestora din fondul de salarii, în lipsa unei legi de rectificare bugetară.
Cât priveşte abaterea disciplinară a înregistrării în contabilitate a valorii materialelor recuperate din dezmembrări, recurentul-pârât critică sentinţa, şi susţine că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a reţinut că reclamanta beneficiază de o circumstanţă atenuantă a sancţiunii datorată lipsei de personal, aceasta în calitate de manager economic având obligaţia legală de a asigura buna funcţionare a compartimentului pe care îl conducea, respectiv de a lua toate măsurile necesare organizării cu operativitate şi celeritate a activităţii, sub sancţiunea angajării răspunderii disciplinare, această faptă fiindu-i deci imputabilă.
Analizând cele două recursuri formulate, prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Prin Decizia nr. 1159 din 11 iunie 2008, procurorul general din cadrul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 77 alin. (3) pct. d) cu aplicarea art. 82 din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarilor publici, a sancţionat cu retrogradarea în treapta a II–a de salarizare pe o perioadă de 6 luni pe recurenta-reclamantă D.M., la baza acestei decizii fiind Raportul din 29 mai 2008 al Comisiei de disciplină din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raport care constată că recurenta-reclamantă care are atribuţii în angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş a încălcat cu vinovăţie îndatoririle funcţiei publice de manager economic, săvârşind o abatere disciplinară prin faptul că a plătit majorări salariale fără a avea credite bugetare alocate, precum şi faptul că a înregistrat cu întârziere în contabilitate valoarea materialelor recuperate din dezmembrări.
Cercetarea disciplinară, la rândul său, a avut la bază Raportul din 19 februarie 2008 încheiat de S.A.P.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care în urma efectuării unei misiuni de audit ad-hoc la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş a constatat că „din fondul de salarii s-a plătit pentru procurori majorarea indemnizaţiei de baza brută lunară conform coeficienţilor de indexare prevăzuţi de OG nr. 10/2007 pentru luna decembrie 2007 în sumă de 26.936 lei şi pentru luna ianuarie 2008 în sumă de 28264 lei, fără prevederi bugetare", toate aceste operaţiuni având viza de control financiar preventiv al recurentei-contestatoare.
Astfel, cum corect susţine recurentul-pârât, Decizia contestată din 11 iunie 2008 este legală, modalitatea în care contestatoarea s-a angajat în efectuarea unor cheltuieli din bugetul de stat, peste limita creditelor bugetare anuale aprobate, implicând săvârşirea unei abateri disciplinare, pentru care în mod just i s-a aplicat o sancţiune, aceea a retrogradării în treapta a II-a de salarizare pe o perioadă de 6 luni".
Contestatoarea s-a apărat, şi instanţa de fond a reţinut această apărare, în sensul că existau hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii de drept privind plata unor diferenţe salariale pentru procurori şi era obligată să pună în executare aceste hotărâri, pentru că altfel ar fi fost pasibilă de pedeapsă.
Însă, aşa cum corect precizează recurentul-pârât, Legeanr. 500/2002 privind finanţele publice, conţine dispoziţii imperative cu privire la angajarea cheltuielilor din bugetul de stat, acestea urmând a se efectua numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 500/2002 menţionează în mod expres că „angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare acordate", respectiv că „angajarea şi utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovaţi în condiţiile legii".
De asemenea, potrivit art. 49 alin. (2) din aceeaşi Lege, „aprobarea deschiderii de credite se face în limita creditelor bugetare şi potrivit destinaţiilor aprobate pe capitole …….", iar art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea finanţelor publice arată că constituie infracţiune nerespectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) potrivit cu care „Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare".
De asemenea, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, „cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată", iar potrivit art. 47 „cheltuielile bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol".
Este de necontestat faptul că reclamanta avea obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti conform legii, însă acestea nu puteau fi executate din fondul de salarii, ci, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale sus-citate, din fondurile alocate de la buget având ca destinaţie strictă şi specifică asemenea operaţiuni, în acest sens fiind şi dispoziţiile OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, conform cărora dacă executarea creanţei nu se poate face din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.
Aşadar, contestatoarea, ca manager economic al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, nu putea aviza efectuarea de plăţi care să conducă la depăşirea bugetului trimestrial/ anual alocat, în lipsa unei suplimentări a bugetului Ministerului Public aprobată prin act normativ - rectificare bugetară.
De fapt, contestatoarei îi era cunoscut conţinutul adresei din 9 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se preciza faptul că, „nu sunt alocate fonduri pentru plata acestor sentinţe civile şi prin urmare, nu putea fi emis un ordin colectiv de salarizare, făcându-se demersuri la M.F.P. pentru alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti".
Cât priveşte cea de-a doua faptă reţinută în sarcina contestatoarei ca abatere disciplinară, constând în neînregistrarea în contabilitate a valorii unor materiale rezultate din dezmembrări, critica recurentului-pârât, de reţinere a unei circumstanţe atenuante a sancţiunii din cauza lipsei de personal de la Serviciul de contabilitate, este întemeiată.
Calitatea de manager economic a contestatoarei incumbă acesteia obligaţia legală de a asigura buna funcţionare continuă şi constantă a compartimentului pe care îl conduce, în acest sens, trebuind a lua toate măsurile necesare unei bune organizări a activităţii, cu operativitate şi celeritate, în caz contrar asumându-şi riscul angajării răspunderii disciplinare.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, constatând a fi fondate motivele de recurs formulate, sentinţa instanţei de fond fiind dată cu aplicarea greşită a legii, actul juridic dedus judecăţii fiind interpretat greşit, în baza art. 312 C. proc. civ. se impune admiterea recursului declarat de pârât şi a se proceda la modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii.
Cât priveşte recursul declarat de reclamanta-contestatoare D.M., acesta este nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins ca atare.
Considerentele expuse în cadrul analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vin să întărească netemeinicia motivelor de recurs formulate de reclamantă.
Recurenta-reclamantă, în mod indubitabil se face vinovată de săvârşirea celor două fapte reţinute ca abateri disciplinare, iar susţinerea sa în sensul că i s-a agravat răspunderea în propria cale de atac este total nefondată, instanţa de fond înlocuindu-i sancţiunea „retrogradării în treapta a II- a de salarizare pe o perioadă de 6 luni" cu o sancţiune mai uşoară, aceea a „mustrării scrise".
Aceeaşi netemeinicie se constată şi în ceea ce priveşte susţinerea sa în sensul că a intervenit termenul de prescripţie al aplicării sancţiunii, potrivit art. 82 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, instanţa de fond nemaiputând aplica o sancţiune mai uşoară, câtă vreme instanţa de fond a procedat numai la schimbarea sancţiunii aplicate şi nu la o „aplicare efectivă a acesteia".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 181/F - CONT din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Respinge recursul declarat de D.M. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1736/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1757/2010. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
