ICCJ. Decizia nr. 1757/2010. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1757/2010
Dosar nr. 1884/59/2005
Şedinţa publică din 31 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea astfel cum a fost precizată reclamanta S.G.D.C. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care sa se dispună anularea ca nelegal a certificatului de atestate a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 emis de către M.E.C. (fostul M.I.R.), pe seama SN P. SA sucursala Sălaj, anularea operaţiunilor tehnice materiale care nu corespund realităţii, recunoaşterea calităţii sale de proprietară tabulară asupra parcelelor identificate prin 12 acte administrative, 6 hărţi şi prin vecinătate, obligarea pârâţilor la plata a 150.000 lei cu titlu de daune morale, să se dispună obligarea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj, la plata către reclamant a chiriei retroactiv pe ultimii 3 ani de la momentul introducerii acţiunii la prima instanţă de fond, calculată la zi la momentul pronunţării pentru ocuparea abuzivă a terenului ce îi aparţine reclamantei, actualizată cu rata dobânzii legale, precum şi obligarea pârâtei SN P. SA sucursala Sălaj să cumpere terenul care nu mai poate fi folosit cu altă destinaţie, fiind afectat de produse petroliere iremediabil şi în întregime.
Totodată reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a SC O.M.V. R.M. SRL, precum şi cererea de chemare în judecată a altor persoane, şi anume Primarul Oraşului Şimleu Silvaniei, în acord cu prevederile art. 57 C. proc. civ.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 154 din 11 mai 2009, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere precizată formulată de reclamantă, având a obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 august 1996 de M.I.R. precum şi cererea accesorie a acestui petit, având ca obiect daune morale.
De asemenea, a respins cererea de chemare în garanţie a SC O.M.V. R.M. SRL Bucureşti precum şi cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Totodată, a disjuns petitul având ca obiect constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, conform precizării de acţiune şi pe cale de consecinţă şi petitul având ca obiect anularea operaţiunilor tehnice materiale care nu corespund realităţii, capătul din cererea precizata având ca obiect obligarea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj, la plata unei chirii în favoarea reclamantei, precum şi petitul având ca obiect obligarea sucursalei Sălaj să achiziţioneze terenul care nu poate fi folosit potrivit destinaţiei iniţiale şi dispune formarea unui dosar distinct cu termen la 24 iunie 2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în virtutea dispoziţiilor exprese ale HG nr. 834/1991.
Astfel fiind, în acord cu dispoziţiile art. 1 din actul normativ menţionat terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin Decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publica judeţeană.
Conform prevederilor art. 5 din acelaşi act normativ organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2 din HG nr. 834/1991. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară.
Instanţa de fond reţine că ca pârâta SC P.E.C.O. SA a deţinut la data înfiinţării sale prin Hotărâre de Guvern terenurile care fac obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate. În baza documentaţiei întocmite de Comisia constituită la nivelul societăţii comerciale, documentaţie avizată de organele teritoriale de specialitate, ministerul de resort a atestat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deţinut de către pârâta SC P.E.C.O. SA.
Prin urmare, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este actul administrativ prin care se certifica o situaţie patrimonială existentă la un moment dat şi anume la data înfiinţării societăţii comerciale. Acest certificat nu constituie un titlu de proprietate cum este situaţia celor emise în temeiul Legii nr. 18/1991.
Curtea de Apel Timişoara a constatat şi faptul că reclamanta nu a invocat nici un motiv de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin raportare a prevederile HG nr. 834/1991.
Referitor la intabularea terenurilor atribuite în favoarea pârâtei SC P.E.C.O. SA, s-a avut în vedere documentaţia cadastrală întocmită, iar înscrierea în C.F. s-a dispus prin încheierea Judecătoriei Şimleul Silvaniei.
Cât priveşte intabularea terenurilor atribuite în favoarea pârâtei SC P.E.C.O. SA instanţa de fond a reţinut că s-a avut în vedere documentaţia cadastrală întocmită, iar înscrierea în C.F. s-a dispus prin încheierea Judecătoriei Şimleul Silvaniei.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, curtea de apel a reţinut că sunt respectate prevederile HG nr. 834/2001, şi că dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost încălcat prin certificatul atacat, care atestă dreptul de proprietate al pârâtei S.N. P. SA, sucursala Sălaj, asupra terenurilor.
Instanţa de fond a dispus şi respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane întrucât potrivit dispoziţiilor art. 57-59 C. proc. civ. aceasta este admisibilă numai în cazul în care terţul ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul or, în speţă, reclamanta nu a emis nici o pretenţie în contradictoriu cu părţile care să vizeze anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărei anulare se solicită.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a SC O.M.V. R.M. SRL formulată de reclamantă, s-a reţinut că pentru promovarea acesteia partea interesată trebuie să afirme existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie ori a unei obligaţii de despăgubire, or în speţă nici una din aceste situaţii nu a fost dovedită astfel că instanţa de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 154 pronunţată la 11 mai 2009 de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta S.G.D.C., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost precizată.
A învederat reclamanta, prin motivele de recurs, că prima instanţă, deşi a dispus efectuarea unei expertize a făcut abstracţie, la luarea deciziei, atât de concluziile expertizei topografice cât şi de înscrisurile depuse la dosar care atestă dreptul de proprietate al reclamantei. Cu toate că expertul a concluzionat că amplasamentul staţiei Şimleu Silvaniei nu respectă înscrisurile din cartea funciară şi este construită greşit, pe o parte din proprietatea reclamantei, adică pe 1978 mp din parcelă, instanţa de fond a interpretat cu totul eronat proba administrativă, stabilind că doar construcţia staţiei nu respectă amplasamentul din certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărei anulare se solicită şi constatând că sunt respectate prevederile HG nr. 834/1991, care reglementează condiţiile în care se stabileşte procedura de dobândire a terenurilor deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat. Prima instanţă, s-a mai arătat, a reţinut în mod greşit şi că nu prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este lezat dreptul de proprietate al reclamantei, ci prin amplasarea fizică în concret, de către pârâtă a staţiei pe o parte din terenul ce aparţine reclamantei.
S-a relevat că interpretarea dată de instanţa de fond nu poate fi primită, întrucât certificatul încalcă două dintre condiţiile generale de legalitate ale actelor administrative, şi anume aceea conform căreia actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament, cu toate actele normative cu forţă juridică superioară, precum şi aceea conform căreia actul administrativ trebuie să fie emis de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale. Instanţa de fond s-a mărginit numai la a analiza certificatul din punctul de vedere al respectări legii speciale, HG nr. 834/1991, fără a verifica legalitatea actului administrativ fără a lua în considerare excesul de putere prin care autoritatea a decis încălcarea proprietăţii reclamantei, prin suprapunerea numerelor cadastrale înscrise în certificat peste cele deţinute de recurentă. Prima instanţă, s-a mai precizat, nu a analizat certificatul atacat nici din perspectiva Criteriilor nr. 2665 din 28 februarie 1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat şi a Criteriilor nr. 1/C/311 din 28 februarie 1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat publicate în M. Of. nr. 54 din 31 martie 1996, acte normative cu forţă juridică superioară în baza cărora s-a emis certificatul contestat. Dacă ar fi analizat şi aceste acte normative instanţa de judecată în mod corect şi coerent ar fi ajuns la o singură concluzie, şi anume că Certificatul din 5 august 1996 a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale şi ar fi admis capătul principal de cerere cât şi cel accesoriu privind anularea operaţiunilor tehnice materiale care nu corespund realităţii. Toate aceste operaţiuni tehnice materiale, consemnate în anexele la certificat, fac parte integrantă din actul administrativ atacat şi sunt cele care îi conferă caracterul de ilegalitate raportat la actele normative mai sus menţionate.
Recurenta reclamantă a mai susţinut, prin motivele de recurs, că nu este întemeiată măsura disjungerii petitului având ca obiect constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, conform precizării de acţiune, şi pe cale de consecinţă a petitului având ca obiect anularea operaţiunilor tehnice materiale care nu corespund realităţii, a capătului de cerere din acţiunea precizată prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SN P. SA la plata unei chirii în favoarea reclamantei, precum şi a capătului de cerere având ca obiect obligarea sucursalei Sălaj să achiziţioneze terenul care nu poate fi folosit potrivit destinaţiei iniţiale. Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea operaţiunilor tehnice care nu corespund realităţii, s-a precizat că acesta avea un caracter accesoriu raportat la capătul de cerere principal, deoarece tocmai aceste operaţiuni au fost cele care au determinat nelegalitatea certificatului de constatare a dreptului de proprietate atacat, cauzând suprapunerea proprietăţilor. Or, operaţiunile tehnico-materiale consemnate în anexele la certificat fac parte integrantă din actul administrativ atacat şi pe cale de consecinţă analiza validităţii lor este de competenţa instanţelor de contencios administrativ.
Referitor la chestiunea daunelor morale, reclamanta a justificat o asemenea cerere prin faptul că prin actele ilegale, prin birocratismul adus la cote paroxistice, prin refuzul arogant la orice demers probat, prin consecinţele nefaste şi prădalnice asupra familiei, a suferit un stres inimaginabil, insomnii, spitalizări ale soţului şi mandatarului în anii 1993-1995. În peste 100 de deplasări la Şimleu Silvaniei, la Zalău, arhivele naţionale, la guvern, la Avocatul poporului, la autoritatea pentru Legea nr. 10/2001, nu s-a reuşit nimic deoarece potrivit unei reminiscenţe şi a unui nărav comunist, autorităţile sesizate au trimis spre rezolvare sesizarea chiar persoanelor care formau obiectul sesizării. A fost vorba de un proces cumulativ, progresiv ca intensitate şi diversitate, iar în justiţie, în faţa instanţei de fond, falsurile au fost legalizate, legitimate fără nici cea mai elementară verificare de către prima instanţă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin precizarea de acţiune, depusă la instanţa de rejudecare (după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr. 224 din 18 ianuarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) şi aflată la dosarul nr. 1884/59/2005 al Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta prin mandatarul S.G.N.I. a solicitat, cu titlu principal, anularea în întregime ca nelegal a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 emis pe numele SC P.E.C.O. SA de fostul M.I.R., fără a mai solicita şi anularea operaţiunilor tehnice materiale care au stat la baza eliberării actului administrativ atacat pe calea contenciosului administrativ.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond s-a pronunţat, pe fond, prin hotărârea recurată, numai asupra capătului de cerere principal ce a avut ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 5 august 1996, precum şi asupra cererii accesorii a reclamantei de obligare la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale.
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului, iar prevederile din art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ dispun că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. Ulterior, prin prevederile art. 1 şi art. 5 din HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, cu modificările şi completările ulterioare (data în aplicarea art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990), s-a stabilit, pe de o parte, că terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin Decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană, şi, pe de altă parte, că organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
S-a probat, în cauză, prin înscrisurile depuse la dosar, că proprietar tabular al terenului imobilului înscris în C.F., teren în suprafaţă de 2658 m.p. este reclamanta S.G.D.C. cu titlu de drept moştenire, potrivit încheierii de carte funciară, şi că proprietar tabular al imobilului înscris în C.F Şimleu Silvaniei în suprafaţă de 4523 m.p. este G.G., decedat la 3 decembrie 1982, al cărui unic moştenitor legal este reclamanta.
Prin certificatul din 5 august 1996 emis de fostul M.I.R. s-a atestat dreptul de proprietate al SC P.E.C.O. SA asupra suprafeţei de teren de 5608,7 m.p. este înscrisă, în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 emis pe numele SC P.E.C.O. SA de fostul M.I.R., în C.F. Şimleu Silvaniei construcţii şi teren în suprafaţă de 4250 m.p. şi teren intravilan cu depozit de butelii cu gaz lichefiat în suprafaţă de 1359 m.p.
S-a constatat, prin expertiza tehnică topografică efectuată de ing. A.N., administrată în faţa instanţei de fond după casarea cu trimitere, că cele două imobile proprietatea reclamantei situate în localitatea Şimleu Silvaniei au o suprafaţă rezultată din măsurători de 7181 m.p. şi s-a stabilit, suprapunând, după scanare şi transformare la scară, schiţa terenului care a stat la baza intabulării terenului atribuit cu titlu de schimb antecesorilor reclamantei în anul 1969, cu medalionul de carte funciară al zonei studiate, că din parcela - suprafaţa de 1987 m.p şi din parcela - suprafaţa de 155 m.p. se suprapun peste amplasamentul staţiei Şimleu Silvaniei.
S-a mai concluzionat, de asemenea, prin aceeaşi expertiză, că parcelele pe care este intabulată SC P. SA se află în vecinătatea sau apropierea celor două imobile proprietatea reclamantei, cu alte cuvinte că amplasamentul staţiei Şimleu Silvaniei nu respectă înscrisurile din cartea funciară şi este construită greşit, pe o parte din proprietatea reclamantei.
În fine, expertul a mai relevat că, în condiţiile în care intabularea terenului din proprietatea antecesorilor reclamantei S.G.D.C. este anterioară (anul 1969) intabulării terenului din proprietatea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj (1997), staţia Şimleu Silvaniei nu a fost construită pe amplasamentul menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 şi drept urmare a fost intabulat incorect în cartea funciară pe baza documentaţiei ce a stat la baza emiterii lui.
Rezultă, din compararea schiţelor care au stat la baza întocmirii şi eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 5 august 1996 emis de fostul M.I.R. pe numele SC P.E.C.O. SA cu cele constatate prin expertiza tehnică topografică efectuată în cauză de ing. A.N. şi necontestată de părţi, că în mod nelegal, cu nerespectarea prevederilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale dispoziţiilor art. 1 şi art. 5 din HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, cu modificările şi completările ulterioare, în suprafaţa de 5608,7 m.p. trecută în certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat prin acţiunea în contencios administrativ a fost inclusă suprafaţa de 1987 m.p. din imobilul teren proprietatea reclamantei înscris în C.F. Şimleu Silvaniei şi suprafaţa de 155 m.p. din imobilul teren proprietatea reclamantei înscris în C.F. Şimleul Silvaniei.
În aceste condiţii, cum reclamanta a făcut dovada vătămării, prin actul administrativ contestat, a dreptului său de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF. Şimleul Silvaniei, se constată că soluţia instanţei de fond de respingere ca neîntemeiat a capătului de cerere din acţiune prin care reclamanta a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este nelegală, soluţia corectă fiind, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data formulării acţiunii reclamantei, aceea a admiterii capătului de cerere în discuţie şi a anulării parţiale, pentru suprafaţa de 2142 m.p. ce constituie proprietatea reclamantei, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 august 1996 de fostul M.I.R.
Prima instanţă a procedat în mod corect la respingerea capătului de cerere din acţiune prin care s-a solicitat obligarea la daune morale, nefăcându-se dovada că urmare emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate reclamanta a suferit daune morale. De asemenea, în mod întemeiat instanţa de fond a disjuns celelalte petite din acţiunea precizată a reclamantei şi a dispus formarea unui nou dosar, întrucât cererile reclamantei formulate prin aceste capete de cerere (cum ar fi constatarea dreptului de proprietate, obligarea pârâtei SN P. SA Bucureşti, sucursala Sălaj, la plata unei chirii pentru folosinţa terenului, obligarea aceleiaşi pârâte la achiziţionarea părţii din teren care nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei iniţiale) nu pot forma obiectul acţiunii judiciare în faţa instanţei de contencios administrativ, ci în fata instanţei de drept comun.
În raport de cele mai sus arătate, se reţine că hotărârea atacată este în parte nelegală şi neîntemeiată, astfel că se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de recurenta S.G.D.C. împotriva sentinţei civile nr. 154 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii capătului de cerere din acţiunea reclamantei formulat în contradictoriu cu M.E.C.M.A. şi O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj şi a anulării parţiale, cât priveşte suprafaţa de 2142 m.p. aflată în proprietatea reclamantei, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 5 august 1996 emis de fostul M.I.R.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., pârâţii M.E.C.M.A. şi O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj, vor fi obligaţi la plata în favoarea recurentei reclamante a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial) suportate în recurs, stabilite prin apreciere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de S.G.D.C., împotriva sentinţei civile nr. 154 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că admite capătul de cerere din acţiunea reclamantei formulat în contradictoriu cu M.E.C.M.A. şi O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj şi anulează parţial certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 august 1996 de fostul M.I.R.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Obligă pârâţii M.E.C.M.A. şi O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj, la plata în favoarea recurentei a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs stabilite prin apreciere.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1753/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1800/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
