ICCJ. Decizia nr. 1880/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1880/2010
Dosar nr. 2300/2/2009
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1920 din 6 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiate, cererile conexe de suspendare a executării Deciziei Preşedintelui A.N.C. nr. 77/2009 privind obligaţiile de informare a utilizatorilor finali de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, formulată de reclamanta SC O.R. SA şi SC V.R. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele trei condiţii: să existe un caz bine justificat, să se prevină o pagubă iminentă şi să fie formulată plângerea prealabilă în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 sau o acţiune în anularea actului.
În acest context, prima instanţă a constatat că prin cererile de suspendare, reclamantele nu au invocat aspecte de fapt şi de drept relevante, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat, astfel cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, ori care să contureze un prejudiciu viitor, dar iminent şi previzibil sau, după caz perturbarea imprevizibilă şi gravă a funcţionării unui serviciu public, cum impune art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege.
S-a mai reţinut că, deşi ambele reclamante recunosc prin cererile de suspendare că actul administrativ contestat are temei în prevederile art. 20 din Legea nr. 304/2003, republicată, totuşi ele critică Decizia nr. 77/2009 a Preşedintelui A.N.C., din perspectiva reglementării excesive în domeniu, însă această pretinsă neregularitate, cu caracter general, nu poate avea aptitudinea de a realiza cerinţa „cazului bine justificat", care are un caracter aplicat, concret.
A mai constatat prima instanţă că nu poate fi primită nici susţinerea reclamantelor, în sensul că actul administrativ atacat tinde la uniformizarea ofertelor şi mărcilor şi impune costuri suplimentare, deoarece nu au putut să indice prevederi ale actului care le afectează, în substanţă, individualitatea ofertelor şi mărcilor, astfel încât aceste argumente nu pot conduce la concluzia îndeplinirii cerinţei legale privind dovedirea iminenţei producerii unei pagube.
Împotriva sentinţei civile nr. 1920 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamanta SC O.R. SA prin care s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de suspendare a executării Deciziei A.N.C. (în prezent A.N.C.O.M.) nr. 77/2009 privind obligaţiile de informare a utilizatorilor finali de către furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în fond având ca obiect anularea Deciziei Preşedintelui A.N.C. nr. 77/2009.
A învederat recurenta reclamantă, prin motivele de recurs, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu greşita aplicare a legii, şi anume a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Instanţa de fond, a arătat recurenta, a reţinut în mod nefondat că reclamanta nu ar fi făcut dovada existenţei condiţiilor legale de suspendare a unui act administrativ, respectiv cazul bine justificat şi existenţa unei pagube iminente. În realitate, sunt întrunite, în mod cumulativ, ambele condiţii prevăzute de textul art. 14 din legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Referitor la cazul bine justificat, s-a relevat că prin emiterea deciziei autoritatea de reglementare şi-a depăşit limitele de competenţă, atribuţiile acordate de legislaţia care guvernează activitatea sa, acest lucru putând fi constatat prin analiza actelor normative indicate în cererea de suspendare. Astfel, prevederile deciziei care detaliază informaţiile de la art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 304/2003 sau stabilesc informaţii suplimentare faţă de acestea sunt emise cu încălcarea limitelor competenţei de reglementare a A.N.C. în acest domeniu, alin. (4) fiind textul de lege care împuterniceşte A.N.C. să impună furnizorilor doar căile de transmitere a informaţiilor. S-a mai precizat de către reclamanta recurentă că Decizia a fost emisă şi cu nerespectarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nefiind însoţită de niciun referat de aprobare. Pe de altă parte, s-a arătat că expunerea de motive care însoţeşte proiectul de decizie nu aduce niciun fel de argumente în sprijinul reglementării, nefiind bazată pe studii care să demonstreze nemulţumirea utilizatorilor finali în raport cu gradul de informare asupra serviciilor de comunicaţii electronice şi beneficiile introducerii unor noi reguli în raport de costurile implicate.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, s-a evocat că autoritatea de reglementare nu a negat niciun moment existenţa unei pagube care s-ar produce în patrimoniul reclamantei prin aplicarea Deciziei nr. 77/2009. Or, cum în condiţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ poate avea loc pentru prevenirea unei pagube iminente, fără a se face referire la întinderea acesteia, iar iminenţa pagubei rezulta din faptul că actul administrativ atacat intra în vigoare în termen de 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial, înseamnă că în mod eronat prima instanţă a apreciat că reclamanta nu ar fi invocat „aspecte de fapt şi de drept relevante (...) care să contureze un prejudiciu viitor, dar iminent şi previzibil". Reclamanta consideră că paguba ar fi cauzată nu numai de costurile de producţie efectivă a afişului prevăzut de art. 6 din decizie, ci şi de prejudicierea mărcii Orange, pentru promovarea căreia sunt cheltuite sume semnificative. În plus, costurile semnificative pe care Orange le va suporta în vederea respectării obligaţiilor excesive impuse prin decizie includ costuri de modificare a ofertelor, costuri de tipărire a ofertelor şi afişului menţionat, costuri de transport, costuri de instruire a personalului (în vederea prezentării acestor informaţii), costuri de modificare a contractelor cu partenerii care comercializează serviciile Orange şi care la rândul lor vor trebui să respecte prevederile deciziei.
Prin întâmpinare intimata Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (A.N.C.O.M.) a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esenţă, că sentinţa atacată este legală şi temeinică, nefiind întrunite în cauză condiţiile de admisibilitate a cererii de suspendare prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. Prin „cazuri bine justificate" se înţelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" [art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004], iar prin „pagubă iminentă" se desemnează „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public" [art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare].
Prima instanţă a reţinut în mod judicios, în cauză, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, şi a dispus în mod întemeiat, prin sentinţa recurată, respingerea cererilor conexate ale reclamantei de suspendare a executării Deciziei Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Comunicaţii nr. 77/2009 privind obligaţiile de informare a utilizatorilor finali de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Într-adevăr, nu este întrunită în cauză cerinţa cazului bine justificat, nefiind relevate prin motivele cererii de suspendare şi prin motivele de recurs aspecte care să conducă la concluzia abuzului evident al autorităţii emitente sau la încălcarea flagrantă a legii. împrejurările de fapt şi de drept invocate de reclamanta recurentă prin cererea de suspendare nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat. Dealtfel, cum rezultă din înscrisurile depuse în recurs, instanţa de contencios administrativ sesizată cu judecarea fondului cauzei s-a pronunţat în primă instanţă, dispunându-se respingerea ca nefondate a acţiunilor conexate formulate de SC O.R. SA, SC V. România SA, SC C.R.M.T. SA şi SC T. SA împotriva Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, prin sentinţa pronunţată la data de 17 februarie 2010 (în dosarul nr. 2301/2/2009) de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pe de altă parte, nu este întrunită nici condiţia prevenirii unei pagube iminente, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că emiterea şi punerea în executare a Deciziei nr. 77/2009 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Comunicaţii privind obligaţiile de informare a utilizatorilor finali de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului ar produce în patrimoniul recurentei un prejudiciu material viitor şi previzibil. Paguba iminentă, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, presupune existenţa în cuprinsul actului vizat a unor dispoziţii care, prin aducerea la îndeplinire, i-ar aduce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, iar o asemenea situaţie nu este prezentă în cauză.
În raport de cele mai sus arătate, se constată că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate şi să hotărârea atacată este legală şi temeinică astfel că se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC „O.R." SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1920 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC O.R. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1920 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1878/2010. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1898/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
