ICCJ. Decizia nr. 192/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 192/2010
Dosar nr. 915/1/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M. au fost respinse cererile de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel, obţinut în baza dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 din Legea nr. 56/1993, formulate de magistraţii-asistenţi C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ş.F. şi L.A.C.
La art. 1 din hotărâre, au fost respinse cererile magistraţilor-asistenţi care au fost numiţi şi şi-au exercitat funcţia sub imperiul Legii nr. 56/1993, în forma adoptată iniţial, cu motivarea că, posibilitatea înaintării lor după un stagiu de 4 ani la gradul de preşedinte de tribunal şi după alţi 2 ani, la gradul de judecător de curte de apel a fost prevăzută de art. 37 alin. (3) din legea sus-menţionată, numai pentru obţinerea drepturilor salariale corespunzătoare funcţiilor respective şi nu pentru acordarea gradului profesional sau pentru ocuparea efectivă a funcţiilor de conducere în cadrul corpului magistraţilor.
S-a apreciat astfel că, în pofida terminologiei utilizate de legiuitor, magistraţii-asistenţi cu o vechime de 4 ani în această funcţie, obţineau în realitate doar salarizarea unui preşedinte de tribunal, soluţie statuată cu ocazia modificării Legii nr. 56/1993 prin OUG nr. 224/2000.
La art. 4 din hotărâre, au fost respinse cererile acelor magistraţi-asistenţi care au fost numiţi în funcţie după modificarea adusă Legii nr. 56/1993 prin OUG nr. 224/2000, reţinându-se că, asimilarea acestora, ca rang şi salarizare, cu judecătorul de curte de apel a fost prevăzută la art. I din acest ultim act normativ doar în privinţa rangului şi salarizării unui judecător de curte de apel, ca efecte ale gradului profesional superior, care însă nu echivalează cu dobândirea gradului respectiv.
Prin aceeaşi hotărâre, la art. 3 au fost respinse cererile formulate de magistraţii, asistenţi numiţi în funcţie după abrogarea Legii nr. 56/1993 şi intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, avându-se în vedere că noua reglementare nu cuprinde dispoziţii privind asimilarea funcţiei lor cu aceea de judecător de curte de apel.
Împotriva acestei hotărâri şi în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, au formulat recurs magistraţii-asistenţi C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ş.F. şi L.A.C., solicitând anularea hotărârii şi obligarea intimatului C.S.M. să le recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel.
În motivele de recurs, astfel cum au fost completate la 15 aprilie 2009, s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate şi s-a susţinut că, în raport de prevederile Legii nr. 92/1992 şi ale Legii nr. 56/1993, în vigoare la data numirii lor în funcţia de magistrat-asistent, recurenţii beneficiază de un drept câştigat la recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel.
Prin nerecunoaşterea acestui drept, recurenţii au arătat că se aduce atingere carierei lor profesionale, astfel cum aceasta se prefigura la data numirii în funcţie, în raport cu statutul magistraţilor-asistenţi care făceau parte din corpul magistraţilor.
Excluderea magistraţilor-asistenţi din acest corp prin modificarea legislativă cuprinsă în Legea nr. 303/2004 nu se poate aplica recurenţilor, care au fost numiţi în condiţiile Legii nr. 56/1993 şi ale Legii nr. 92/1992, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile şi principiul încrederii legitime, întemeiate pe ordinul de numire în funcţie şi pe dispoziţiile legale în vigoare la data numirii.
Recurenţii au invocat şi prevederile art. 14 din C.E.D.O. şi la art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, precum şi dispoziţiile OG nr. 137/2000 pentru constatarea discriminării lor în raport cu alţi magistraţi aflaţi în aceeaşi situaţie şi cărora li s-a recunoscut statutul de judecători de curte de apel prin decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Interesul cererii adresate de recurenţi autorităţii intimate a fost justificat ca fiind acela de recunoaştere a gradului profesional şi nu a funcţiei de judecător de curte de apel şi prin aceasta, eliminarea arbitrariului juridic cu privire la statutul lor profesional, câştigat în temeiul legislaţiei în vigoare la data numirii în funcţie, arbitrariu introdus de legiuitor şi menţinut prin hotărârea adoptată de C.S.M., organism care, potrivit art. 43 din Legea nr. 317/2004, gestionează cariera magistraţilor-asistenţi, ca de altfel şi pe aceea a judecătorilor şi procurorilor.
C.S.M. a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că recurenţii au beneficiat prin efectul asimilării, de la data numirii în funcţia de magistrat-asistent, de rangul şi salarizarea unui judecător de curte de apel, fără însă a dobândi gradul profesional corespunzător acestei funcţii.
În acest sens, s-a susţinut că atributele conferite de lege pe durata exercitării funcţiei de magistrat-asistent, prin asimilare cu acelea ale funcţiei de judecător de curte de apel, nu pot prin ele însele să nască dreptul la gradul de judecător de curte de apel, dat fiind că legiuitorul nu a înţeles să echivaleze cele două funcţii.
La termenul din 15 aprilie 2009, C.S.M. a invocat excepţia de necompetenţă materială, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
În susţinerea excepţiei au fost invocate dispoziţiile art. 29 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevăd că pot fi atacate direct cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numai hotărârile P.C.S.M. privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, iar recurenţii, care nu au calitatea de judecători sau procurori nu se pot prevala de norma specială de competenţă, astfel că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, ca lege cadru care reprezintă dreptul comun în materie de contencios administrativ.
Sesizată în procedura judiciară specială prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată şi examinând cauza sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs şi va anula Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M. pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009, P.C.S.M. a respins cererile formulate de recurenţi, în calitate de magistraţi-asistenţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel.
Faţă de funcţia deţinută de recurenţi la data solicitării de recunoaştere a gradului profesional, se constată că autoritatea intimată s-a pronunţat prin hotărârea dedusă judecăţii cu încălcarea normelor de competenţă cuprinse în Legea nr. 317/2004, care reglementează în mod distinct atribuţiile Plenului şi cele ale secţiilor C.S.M.
Conform dispoziţiilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, atribuţiile P.C.S.M. şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se exercită cu respectarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 303/2004 privind organizarea judiciară.
Astfel, în art. 35 din Legea nr. 317/2004, republicată, se prevede că P.C.S.M. exercită atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, având competenţa să propună numirea şi eliberarea din funcţie a procurorilor şi judecătorilor, precum şi să dispună promovarea acestora.
Pentru numirea şi promovarea magistraţilor - asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a prevăzut în art. 43 din aceeaşi lege, competenţa Secţiei pentru judecători a C.S.M.
Diferenţierea competenţelor exercitate de către autoritatea intimată în plen sau prin secţia pentru judecători este o consecinţă a statutului juridic reglementat în mod distinct pentru cele două categorii profesionale, avându-se în vedere că, judecătorii şi procurorii, care au promovat examenul de capacitate, sunt numiţi de Preşedintele României, spre deosebire de magistraţii-asistenţi, care sunt numiţi şi promovaţi în funcţie de C.S.M., conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi art. 66 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Deşi a fost adoptată de P.C.S.M., ceea ce a şi determinat exercitarea controlului judecătoresc în condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 nu vizează cariera judecătorilor şi procurorilor, având ca obiect cererile magistraţilor-asistenţi de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel, pentru care era competentă să se pronunţe Secţia pentru judecători a C.S.M.
Din acest motiv, se constată că forma juridică în care a fost adoptată hotărârea contestată nu corespunde atribuţiilor conferite de lege autorităţii intimate cu privire la cariera magistraţilor – asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .
Necompetenţa autorităţii emitente a hotărârii deduse judecăţii este un viciu de procedură de ordine publică şi de natură să antreneze sancţiunea anulării actului, întrucât reprezintă o formalitate substanţială, care influenţeazăatât procesul de adoptare a deciziei, cât şi garanţiile procedurale pentru cei interesaţi.
Independent de acest viciu de procedură care afectează legalitatea Hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009, se constată că forma juridică în care aceasta a fost adoptată a produs efecte sub aspectul căii de atac în justiţie, prin exercitarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca o consecinţă a greşitei soluţionări a cererilor recurenţilor de către P.C.S.M.
În consecinţă, procedura judiciară urmată de recurenţi a fost determinată de regimul juridic al actului contestat, chiar dacă acesta a fost emis cu încălcarea normelor de competenţă funcţională a autorităţii, astfel că a fost neîntemeiat invocată excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată.
Această soluţie nu este contrară deciziei nr. 2145 din 10 aprilie 2009, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de a se pronunţa în primă instanţă asupra altor cereri de anulare a aceluiaşi act administrativ, pentru că, indiferent de calificarea juridică a căii de atac, au fost avute în vedere aceleaşi considerente de drept privind statutul magistraţilor-asistenţi şi modalităţile de exercitare a atribuţiilor referitoare la cariera lor profesională de către autoritatea publică prevăzută de lege.
Pentru motivele care au fost expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 313 C. proc. civ., va dispune anularea Hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ş.F. şi L.A.C. împotriva Hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M.
Anulează Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 189/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 194/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
