ICCJ. Decizia nr. 1964/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1964/2010
Dosar nr. 5762/2/200.
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.M.C., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună următoarele:
- anularea Ordinului MIRA nr. S/11/3522 din 3 septembrie 2008 şi reintegrarea în funcţia deţinută anterior emiterii ordinului;
- anularea ordinului nr. 400 din 29 octombrie 2004 al M.I.R.A. privind răspunderea disciplinară a personalului M.I.R.A.
- suspendarea ordinului nr. S/11/3522 din 3 septembrie 2008
- obligarea la plata daunelor morale de 30.000 lei şi la plata cheltuielilor de judecată
În motivare, reclamantul a arătat că în luna septembrie 2007 a solicitat pârâtului încetarea raporturilor de serviciu, în principal în baza dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, ca urmare a dobândirii calităţii de auditor de justiţie la INM şi a opţiunii exprese pentru cariera în magistratură, şi ulterior, în baza dispoziţiilor art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, la cerere.
Arată că întrucât prima cerere i-a fost respinsă, a promovat acţiune împotriva refuzului nejustificat de a se dispune încetarea raporturilor sale de serviciu în baza dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, acţiune ce i-a fost respinsă - dosarul aflându-se în faza soluţionării recursului la I.C.C.J., secţia contencios administrativ şi fiscal.
Reclamantul arată că ordinul contestat este nelegal deoarece nu s-a ţinut cont de cererile sale prin care a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în baza dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 360/2002 şi fără a se ţine cont de existenţa dosarului aflat în curs de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; că nu se face vinovat de pretinsa abatere disciplinară imputată; şi că Ordinul nr. 400 din 29 octombrie 2004 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi nu i-a fost pus la dispoziţie pe parcursul cercetării disciplinare, deşi cercetarea s-a desfăşurat în baza dispoziţiilor acestui ordin.
La data de 8 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului IGPR şi a dispus scoaterea acestuia din cauză. La aceeaşi dată, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din Anexa HG nr. 555 din 07 iunie 2001 şi a art. 35 alin. (3) din Anexa HG nr. 50 din 13 ianuarie 2005, dispoziţii prin care unele acte administrative cu caracter normativ au fost exceptate de la regimul de publicare în Monitorul Oficial, fapt ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 24/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 1186 din 19 martie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de reclamant şi pe fond, a admis în parte acţiunea, în sensul că, a dispus anularea Ordinului ministrului Internelor şi Reformei Administrative nr. S.II/3522 din 3 septembrie 2008 emis de autoritatea pârâtă privind încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, a suspendat executarea acestui ordin până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anulare şi a respins ca neîntemeiate capetele de acţiune având ca obiect anularea Ordinului ministrului Internelor şi Reformei Administrative nr. 400/2004, şi obligarea autorităţii pârâte la plata daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate instanţa a reţinut că actele atacate cu această excepţie sunt acte administrative unilaterale cu caracter normativ care reglementează proceduri de emitere a unor acte normative la nivelul Guvernului iar faptul că unele categorii de acte, prin dispoziţiile contestate pe calea excepţiei sunt exceptate de la regimul publicării în Monitorul Oficial nu încalcă dispoziţiile Legii nr. 24/2000, reclamantul neavând un drept recunoscut de lege, vătămat prin nepublicarea ordinului MAI nr. 400/2004 în Monitorul Oficial, ordinul aplicându-se numai anumitor subiecţi, respectiv personalului din cadrul MAI, conţinutul acestuia fiind cunoscut de reclamant.
Pe fond, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că ordinul MAI nr. 400/2004, privind răspunderea disciplinară a personalului MAI, ca act administrativ unilateral, cu caracter normativ, este legal emis iar motivul nepublicării în Monitorul Oficial al României, ca motiv de nelegalitate invocat, nu atrage nulitatea sa.
În ceea ce priveşte ordinul M.I.R.A. din 3 septembrie 2008, instanţa a apreciat că acesta este nelegal pe motiv că, în cauză, nu poate fi reţinută în sarcina reclamantului săvârşirea abaterii disciplinare – absenţă nemotivată, pentru care i s-a aplicat sancţiunea destituirii din poliţie.
În acest sens, instanţa a reţinut că, pârâtul nu a ţinut cont de faptul că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se află înregistrat recursul declarat de reclamant privind obligarea emiterii unui act administrativ prin care să se constate încetarea raporturilor de serviciu în baza art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, acţiune în care pârâtul M.I.R.A. are calitate de parte şi mai mult, nu a soluţionat cererea reclamantului de a-i fi încetate raporturile de serviciu în baza art. 69 alin. (1) lit. d) la cerere.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării ordinului, instanţa a constat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, reţinând în acest sens faptul că, pe de o parte, ordinul este apreciat ca fiind nelegal emis în raport cu lipsa de vinovăţie a reclamantului iar prin conţinut, i-a produs o daună reclamantului constând în încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare.
Cererea de acordare a daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată, a fost respinsă ca neîntemeiată, curtea de apel reţinând în acest sens faptul că reclamantul nu a adus probe în sprijinul acestei cereri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul S.M.C., cât şi pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României.
În motivarea recursului formulat de către recurentul-reclamant S.M.C. se susţine în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a respins capătul de cerere privind obligarea la daune morale, ca neîntemeiat, reţinând faptul că nu s-au adus probe în sprijinul celor solicitate, deşi din actele expuse la dosarul cauzei reiese că a fost cercetat în mod abuziv, cu încălcarea dreptului la apărare.
Susţine recurentul că prejudiciul moral suferit este dovedit şi de sentimentul de insecuritate în ceea ce priveşte cariera sa profesională viitoare ca procuror.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art. 299 şi urm. 3041 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul formulat de pârâtul Guvernul României întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. se critică sentinţa pronunţată de către instanţa de fond considerând că în mod greşit a fost menţionat în alineatul al doilea al dispozitivului hotărârii atacate, deşi acesta a fost citat doar în calitate de emitent al hotărârilor de guvern atacate de către reclamant prin excepţiile de nelegalitate invocate fără a avea calitate procesuală în ceea ce priveşte obiectul acţiunii pe fond.
În motivarea recursului formulat de către pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor se susţine că instanţa s-a pronunţat pe un aspect care la data respectivă constituia obiectul unui alt dosar reţinând faptul că auditorul de justiţie îndeplineşte o funcţie publică şi nu a analizat dacă absenţa reclamantului de la serviciu a fost justificată sau nu pentru a putea aprecia dacă sancţiunea aplicată este corectă.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de încetare a raporturilor de serviciu ca urmare a numirii într-o altă funcţie publică, întrucât aceasta face obiectul unui alt litigiu, instanţa sesizată avea fie posibilitatea de a suspenda judecarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a acelui litigiu sau să treacă la soluţionarea cauzei fără a reţine argumente care fac obiectul celuilalt dosar.
Solicită recurentul admiterea recursului formulat şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate.
Astfel, cu privire la recursul formulat de către recurentul-reclamant se constată că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de acordare a daunelor morale ca şi la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că în cauză nu au fost aduse probe în sprijinul celor solicitate.
Susţinerile recurentului referitoare la faptul că din probele aflate la dosarul cauzei rezultă cercetarea sa disciplinară abuzivă, cu încălcarea dreptului său la apărare cât şi cu privire la sentimentul de insecuritate în ceea ce priveşte cariera sa profesională, nu pot fi reţinute pentru acordarea daunelor morale fiind necesare existenţa unor elemente probatorii adecvate, care să dovedească producerea unor suferinţe morale cât şi a impactului concret asupra persoanei vătămate, probe care nu au fost administrate, în cauză, nefiind suficientă simpla afirmare a unor suferinţe morale.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul – pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticile formulate vizează în principal anularea ordinului prin care reclamantul a fost sancţionat disciplinar considerându-se că în mod greşit instanţa de fond a făcut aprecieri proprii cu privire la aspecte care făceau obiectul unui alt dosar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 163 alin. (1) C. proc. civ. deşi ar fi avut posibilitatea să suspende judecarea cauzei conform art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile recurentului-pârât sunt nefondate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că în cauză instanţa de fond a analizat şi apreciat în mod corect, ca fiind nelegal ordinul prin care a fost sancţionat disciplinar reclamantul, aplicându-i-se sancţiunea disciplinară „destituirea din poliţie, prevăzută de dispoziţiile art. 57 lit. e) din Legea nr. 360/2002, pentru săvârşirea abaterii disciplinare „absenţa nemotivată de la serviciu", în condiţiile în care din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu a fost săvârşită o astfel de abatere în sensul că absenţa acestuia de la serviciu era motivată, având în vedere faptul că acesta a solicitat încetarea raporturilor de serviciu conform dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 şi în subsidiar în baza dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. d).
Nici criticile recurentului-pârât cu privire la pronunţarea instanţei de fond cu privire la un aspect care constituia obiectul unui alt dosar, nu pot fi reţinute, astfel cum rezultă din motivarea sentinţei atacate, a fost analizat Ordinul atacat, respectiv Ordinul nr. S/II/3522 din 3 septembrie 2008 prin care s-a dispus destituirea reclamantului ca sancţiune disciplinară, instanţa de fond pronunţându-se numai cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant şi nu cu privire la alte cereri ale acestuia care formau obiectul altui dosar, în acest sens nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi nici cele prevăzute de dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la recursul formulat de către Guvernul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că în mod corect a fost menţionat în dispozitivul sentinţei atacate, având în vedere că acesta a fost citat în calitate de autoritate emitentă a celor două acte administrative cu caracter normativ respectiv HG nr. 555/2001 şi HG nr. 50/2005 – împotriva cărora reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate care a fost respinsă de către instanţa de fond.
Având în vedere toate aceste considerente Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile formulate în cauză ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de S.M.C., Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României împotriva sentinţei nr. 1186 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1961/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 199/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
