ICCJ. Decizia nr. 2018/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2018/2010
Dosar nr. 5854/2/200.
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2860 de la 7 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile necompetenţei materiale, autoritatea de lucru judecat, prematurităţii ca nefondate şi a admis cererea formulată de reclamanta SC T.E.O. SA suspendând executarea Ordinului de revocare de pe piaţa de echilibrare a SC T.E.O. SA, în calitate de PRE, emis de pârât la 27 mai 2009, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti a apreciat că obiectul acţiunii priveşte suspendarea ordinului de revocare de pe piaţa de echilibrare a SC T.E.O. SA, în calitate de PRE nr. 11732 din 27 mai 2009, emis de pârâta CN T. SA, iar acest ordin reprezintă un act administrativ şi nu un act comercial, motiv pentru care a respins excepţia necomptenţei materiale.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă ca nedovedită, iar excepţia prematurităţii a fost respins să ca nefondată, deoarece conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată trebuie doar să introducă plângerea prealabilă, nefiind obligată să aştepte soluţionarea acesteia.
În cea ce priveşte cererea de suspendare, instanţa a considerat că aceasta este fondată, în speţă fiind îndeplinite condiţiile existenţei cazului bine justificat şi a prejudiciului iminent, iar obiectul acţiunii reclamantei îl constituie numai revocarea dispusă de partea din actul administrativ, nu şi rezilierea unilaterală a convenţiei.
Având în vedere natura serviciului public prestat de reclamantă şi că pârâta nu a contrazis afirmaţiile reclamantului privind recuperarea de la stat a TVA-ului şi compensarea cu obligaţiile de plată, arătând doar că nu este un caz de forţă majoră, instanţa a considerat că nu poate fi neglijat aspectul financiar arătat de reclamanta în cererea sa, acesta constituind un caz bine justificat şi totodată un prejudiciu iminent în accepţiunea art.14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta C.T.E.E.T. SA Bucureşti,susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, invocând ca principal motiv de recurs necompetenţa materială a instanţei de fond de a soluţiona cauza – motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta arată că adresa nr. 11732/2009 emisă de T. SA nu este un act administrativ, ci un act comercial, respectiv o notificare emisă în baza contractului comercial C nr. 237/2005 încheiat cu T.E.O. SA; această notificare a fost adresată de către T. SA către A.N.R.E. şi O.P.C.O.M., solicitându-se acestora „să dispună revocarea de pe Piaţa de Echilibrare a SC T.E.O. SA în calitate de PRE, respectiv rezilierea unitară a convenţiei de PRE, începând cu data de 1.07.2009, în baza prevederilor art. 56 alin… din Convenţia de PRE nr. C 237 din 24 octombrie 2005".
Recurenta precizează că această adresă nu reprezintă un „ordin" de revocare, iar la data pronunţării sentinţei rezilierea îşi produsese deja efectele.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivul de recurs invocat, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii îl reprezintă un act administrativ, fiind vorba de o simplă adresă de corespondenţă (act preparator) prin care se solicită A.N.R.E. şi O.P.C.O.M. să dispună revocarea de pe Piaţa de Echilibrare a SC T.E.O. SA, în temeiul clauzelor unui contract comercial.
Această adresă a fost emisă în baza Convenţiei de vânzare-cumpărare de energie electrică nr. C237/2005, încheiată între C.N.T.E.ET. SA şi T.E.O. SA iar emitentul adresei ce face obiectul prezentului dosar nu este o autoritate administrativă, ci un agent economic – societate comercială.
Având în vedere prevederile art. 1, art. 2 lit. b) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că cererea formulată de reclamanta-intimată nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ şi nici de competenţa altei instanţe, deoarece obiectul cererii îl reprezintă o adresă de corespondenţă (notificare) ce nu produce efecte juridice prin ea însăşi, (ci numai împreună cu un act principal) astfel că acţiunea privind „suspendarea executării" acestui act este inadmisibilă.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. recursul va fi admis, dispunându-se modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C.N.T.E.ET. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2860 din 07 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal. Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2016/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2025/2010. Contencios → |
|---|
