ICCJ. Decizia nr. 2137/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2137/2010
Dosar nr. 1935/33/200.
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 657 din 15 decembrie 2009 a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC Q. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Cluj, având ca având ca obiect suspendarea deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009 privind obligaţii fiscale suplimentare, stabilite de inspecţia fiscală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat îndeplinirea condiţiei privind achitarea cauţiunii, în cuantum de 100.000 lei, conform dovezii depuse la dosar, precum şi îndeplinirea procedurii prealabile reglementată de art. 17 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, instanţa a opinat că reclamanta nu a reuşit să argumenteze convingător , în fapt şi în drept, existenţa unui caz bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, simpla constatare a existenţei unor cheltuieli nedeductibile, care conduce automat la majorarea impozitului pe profit, neîncadrându-se în această noţiune. Interpretarea normelor care permit sau nu anumite deduceri este realizată de organul administrativ cu ocazia contestaţiei sau de către instanţa de judecată, pârâta fiind astfel competentă să cenzureze modul de înscriere în contabilitate a unor cheltuieli cum sunt taxe de studiu, deplasări în străinătate, achiziţii de bunuri etc.
Cu privire la condiţia existenţei pagubei iminente, definită de art. 2 lit. ş) din lege, s-a apreciat că asigurarea sumei necesare salariilor nu reprezintă o problemă, indiferent de executarea sau nu a sumei stabilite de organele fiscale, întrucât nu există indicii că cifra de afaceri a reclamantei a înregistrat vreo scădere în anul 2009, în condiţiile în care domeniul în care societatea acţionează nu a fost afectat de criza economică, cifra de afaceri aferentă acestui an fiind de 17.344.491 lei , iar cheltuielile de salarii 44242 lei pe fiecare lună.
S-a reţinut de asemenea că înscrisurile depuse în probaţiune, la dosarul cauzei, nu dovedesc existenţa unor obligaţii scadente într-un cuantum care să poată fi afectat prin executare, iar sechestrul impus asupra activelor societăţii nu este relevant, neconstituind condiţie legală de suspendare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC Q. SRL, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală.
În motivarea recursului, s-a apreciat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, raportat la îndeplinirea în speţă a cerinţelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, susţine recurenta, existenţa cazului bine justificat este pe deplin dovedită, întrucât: (i) organul de inspecţie fiscală a considerat o serie de cheltuieli eferente unor deplasări în străinătate ca fiind nedeductibile, deşi toate acestea au fost înregistrate în contabilitate pe bază de documente justificative, documente care au fost prezentate dar nu au fost luate în considerare; (ii) sumele plătite cu titlu de diurnă nu trebuie justificate, ele cuvenindu-se angajatului prin simplul fapt că a fost delegat în interesul societăţii, însă cu toate acestea au fost considerate nedeductibile; (iii) în ceea ce priveşte anumite cheltuieli cu sponsorizări considerate nedeductibile a fost calculată greşit baza asupra căreia a fost aplicat procentul de 20% sau 3 la mie din cifra de afaceri; iiii) au fost considerate nedeductibile cheltuielile cu ratele de leasing operaţional şi cele cu bunuri şi servicii aferente celor care au făcut obiectul contractelor de leasing pornindu-se de la premisa falsă şi lipsită de temei legal că societatea era obligată să cumpere bunurile la finalizarea contractului, deşi această opţiune reprezintă un drept, nu o obligaţie contractuală sau legală în sarcina acesteia.
În privinţa condiţiei pagubei iminente, s-a concluzionat greşit că executarea unei sume considerabile de 1.633.894,33 lei nu este de natură a bloca activitatea societăţii şi a determina, în final, deschiderea procedurii insolvenţei.
Sub acest aspect, apreciază recurenta, în ceea ce priveşte cheltuielile salariale, era necesar ca raportarea să se facă între sume corespondente, respectiv rezultatul net al exerciţiului financiar aferent anului fiscal 2008, de 241.417 lei, trebuie corelat cu suma reprezentând cheltuieli salariale tot pentru un an întreg, nu doar pentru o lună, cumulând suma de 530.904 lei, dublu faţă de rezultatul net al exerciţiului financiar considerat ca punct de referinţă.
Totodată, susţinerile instanţei de fond în privinţa celorlalte obligaţii de plată nu sunt conforme cu situaţia financiară a societăţii, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de recurs (centralizator cuprinzând scadenţele restanţelor conform contractelor de creditare - 5317 146 ,99 lei; bilete de ordin - 816.859 lei; facturi furnizori pe sold - 9.005.945 lei), care justifică pe deplin existenţa unui prejudiciu iminent, de proporţii majore, deloc neglijabil, de natură să determine cu necesitate suspendarea executării actului de impunere contestat.
S-a solicitat a se avea în vedere şi faptul că actul administrativ-fiscal de impunere a fost contestat numai în parte, ceea ce constituie o justificare implicită a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor procesuale, exclusiv în scopul unei juste şi riguroase aplicări a legii. S-a făcut referire şi la obligativitatea aplicării cu prioritate a dreptului comunitar, în acest sens fiind conturată şi practica instanţelor care au dat eficienţă acestor norme. Exemplificativ, recurenta a indicat sentinţa civilă nr. 242/2008 a Curţii de Apel Cluj, întemeiată şi pe jurisprudenţa CEDO (cauza Janosevici, cauza Suedia) care a reţinut încălcarea dreptului de acces la instanţă în situaţia în care autorităţile fiscale au impus reclamantului plata de taxe şi accesorii stabilite retroactiv ce au fost puse în executare înainte ca o instanţă competentă să se pronunţe asupra legalităţii actului administrativ-fiscal.
Recursul este fondat.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine că subzistă în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele ce succed.
În conformitate cu prevederile art. 215 alin. (1) din OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, introducerea contestaţiei pe calea administrativă nu suspendă executarea actului administrativ-fiscal.
Acelaşi text de lege prevede însă, prin alin. (2), că aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ-fiscal în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, instanţa competentă putând dispune o atare măsură dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral.
Rezultă din aceste prevederi legale necesitatea întrunirii cumulative a celor două condiţii – cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) – care, prin tonul lor restrictiv – imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând aşadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat.
Suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul în care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul juridic al Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
În sensul acestor instrumente juridice, suspendarea poate fi acordată atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente în cauză, se apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat şi există argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea acestuia.
Prin urmare, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
În raport de circumstanţele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor avute în vedere de prima instanţă şi a celor anexate cererii de recurs, ţinând seama şi de jurisprudenţa CEDO în materie, Înalta Curte reţine, contrar concluziei judecătorului fondului, că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se lua măsura de protecţie provizorie a suspendării executării actului administrativ contestat.
Reclamanta-recurentă a invocat astfel suficiente împrejurări legate de starea de fapt şi de drept circumscrise, fără antamarea fondului cauzei, unor argumente juridice aparent valabile, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal contestat, iar datoriile scadente ale societăţii şi cuantumul considerabil al debitului stabilit prin Decizia de impunere fiscală justifică pe deplin existenţa unui prejudiciu iminent de proporţii majore, deloc neglijabile şi cu consecinţe greu de înlăturat, în ipoteza executării acesteia anterior examinării legalităţii ei de către instanţa competentă.
În cauză s-a depus, totodată, o garanţie cu caracter serios, al cărei cuantum este de natură să asigure acoperirea eventualelor daune suferite de creditor , ca urmare a întârzierii executării silite, constituind totodată o garanţie reală a exercitării cu bună-credinţă de către debitor a drepturilor sale procesuale.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite prezentul recurs şi va modifica în tot hotărârea atacată în sensul admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere contestate, acordând această măsură de protecţie provizorie până la soluţionarea în fond a acţiunii în contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC Q. SRL împotriva sentinţei civile nr. 657 din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată în sensul că, în fond, admite cererea formulată de reclamanta SC Q. SRL.
În consecinţă dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 1009 din 30 septembrie 2009 emisă pentru suma de 1633894,33 lei până la soluţionarea în fond a acţiunii în contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2135/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2138/2010. Contencios → |
|---|
