ICCJ. Decizia nr. 2133/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2133/2010
Dosar nr. 1213/33/200.
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 563 din 9 noiembrie 2009 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul U.I.F., în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., a anulat Decizia nr. 601 din 24 aprilie 2009 emisă de directorul general al pârâtei, privind eliberarea reclamantului din funcţia de director executiv al Centrului Judeţean Maramureş al A.P.I.A., a respins restul petiţiilor formulate şi a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că este întemeiat motivul de nulitate invocat de reclamant, referitor la nesemnarea deciziei nr. 601/2009 de către directorul general al A.P.I.A., în condiţiile în care acest viciu nu a fost acoperit nici până la data comunicării actului către reclamant şi cu atât mai mult cu cât aprecierea condiţiilor de legalitate ale unui act administrativ se face la data emiterii lui, aceasta fiind în speţă 24 aprilie 2009.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că, în condiţiile în care Decizia contestată nu este semnată de către directorul general, persoana juridică nu a fost angajată în mod valabil, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, impunându-se anularea ei.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că sunt incidente şi motivele de nelegalitate privind necorelarea prevederilor cuprinse în anexa la OUG nr. 37/2009 cu cele ale Legii nr. 1/2004, act normativ cu putere superioară şi care nu a fost modificat în sensul în care să se plieze pe dispoziţiile art. III alin. (1), (4) şi (6) din ordonanţă.
În plus, curtea de apel a constatat că, până la data pronunţării hotărârii, a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a Legii de aprobare a OUG nr. 37/2009, hotărâre apreciată ca fiind incidentă în speţă, chiar dacă pricina este soluţionată în perioada de 45 de zile de la publicarea ei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi cele ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României.
Apreciind totodată că, din conţinutul acestei decizii rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat deopotrivă şi asupra neconstituţionalităţii OUG nr. 37/2009, chiar dacă din dispozitiv nu rezultă în mod explicit acest lucru, iar aceasta a fost declarată neconstituţională în întregime, instanţa de fond a conchis că actul administrativ individual emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale declarate neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii şi drept urmare este nelegal, motiv pentru care, admiţând în parte acţiunea, a dispus anularea deciziei nr. 601 din 24 aprilie 2009.
Reţinându-se totodată că adresa nr. 12303 din 4 iunie 2009, emisă de pârâtă, a fost dată în soluţionarea plângerii prealabile, ca o condiţie pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, actul vătămător fiind Decizia nr. 601 din 24 aprilie 2009, s-a apreciat că nu este justificată cererea reclamantului privind anularea acestei adrese.
În sfârşit, reţinându-se culpa procesuală a pârâtei, aceasta a fost obligată, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2500 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.P.I.A., solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii intimatului-reclamant privind anularea Deciziei nr. 601 din 24 aprilie 2009, ca fiind neîntemeiată.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât actul administrativ atacat a fost emis în executarea întocmai a legii, respectiv a prevederilor OUG nr. 37/2009, menţinute în ceea ce priveşte incidenţa asupra deciziei contestate prin prevederile OUG nr. 105 din 6 octombrie 2009.
Au fost reiterate susţinerile referitoare la confirmarea pretinsei nulităţi relative derivând din nesemnarea actului prin depunerea în faţa instanţei a deciziei semnate, precum şi prin transmiterea către reclamant a adresei nr. 1785 din 4 mai 2009, semnată de Directorul General al A.P.I.A., prin care i-a fost pus la dispoziţie postul de şef serviciu la Serviciul Măsuri de Sprijin – IT din cadrul Centrului Judeţean Maramureş, în aplicarea art. 2 alin. (12) din Decizia atacată.
S-a apreciat, totodată, că din prevederile art. III alin. (6) din OUG nr. 37/2009 nu rezultă cu putere de evidenţă că acestea nu se aplică şi directorilor executivi ai centrelor judeţene ale A.P.I.A., centre cu personalitate juridică de sine stătătoare şi bugete proprii, expres nominalizate în lista cuprinzând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale [pct. 4 de la lit. g)].
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 99 alin. (1) lit. b) şi art. 100 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 188/1999, reţinută de judecătorul fondului, s-a apreciat că actul normativ incident (OUG nr. 37/2009) a legitimat aplicarea prevederilor art. 99 alin. (1) lit. b), în acest caz însuşi actul normativ fiind cel care a impus reorganizarea activităţii instituţiei, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public, astfel încât corelarea cu prevederile art. 100 alin. (4) şi (5) nu s-a impus.
S-a apreciat, de asemenea, că invocarea de către instanţă a prevederilor Deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea legii de aprobare a OUG nr. 37/2009, nu este de natură să creeze premisa de nelegalitate a actului contestat, cu atât mai mult cu cât neconstituţionalitatea respectivei legi a fost pronunţată pe aspecte de formă, procedurale, prevederile OUG nr. 37/2009, pe care s-a întemeiat Decizia contestată fiind reluate în OUG nr. 105 din 6 octombrie 2009.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce iau fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru argumentele relevante şi decisive în soluţionarea cauzei ce succed.
Elementul central al regimului juridic al actelor administrative îl reprezintă legalitatea, înţeleasă ca fiind conformarea acestora cu legile adoptate de Parlament, precum şi cu actele administrative cu o forţă juridică superioară, principiul legalităţii în sistemul constituţional actual fiind unul dintre principiile fundamentale ale administraţiei publice.
Prezumţia de legalitate stă la baza întregului edificiu al fundamentării forţei juridice deosebite a actelor administrative, ca acte administrative de autoritate, care implică şi executarea lor, precum şi la baza teoriei regimului juridic administrativ.
În virtutea acesteia, atâta vreme cât fiinţează actul administrativ, se prezumă că a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege, obligativitatea respectării lui fiind desprinsă din obligativitatea respectării legii. Această prezumţie are însă un caracter relativ, actele administrative fiind supuse controlului principial de legalitate al instanţelor judecătoreşti.
Momentul de la care actul administrativ produce efecte este cel al publicării actelor normative şi, respectiv, al comunicării actelor individuale.
Cu toate acestea, ca efect al aplicării principiului legalităţii în activitatea organelor administrative publice, se impune a se admite, ca regulă a regimului juridic al actelor administrative, faptul că, pentru organul emitent, actul creează obligaţii din momentul adoptării lui, în sensul că trebuie să-l aducă la cunoştinţa celor interesaţi şi nu-l mai poate revoca decât în condiţiile legii. Cu alte cuvinte, pentru organul emitent, actul administrativ intră în vigoare din momentul în care există, adică din momentul în care s-a produs manifestarea expresă de voinţă, cu respectarea condiţiilor procedurale prevăzute de lege.
Tocmai de aceea, condiţiile de legalitate ale actului administrativ se examinează prin raportare la data emiterii lui şi nu numai în raport cu momentul de la care acesta produce efecte, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.
Totodată, în lipsa unor dispoziţii cu caracter de principiu, delimitarea nulităţii actelor administrative în nulităţi absolute şi relative nu se poate realiza decât în acele materii în care există precizări exprese ale legii, cum este cazul, exemplificativ, a celor ale art. 17 din OG nr. 2/2001. Ca regula generală, aşadar, în regimul juridic administrativ nu se face nicio distincţie după felul nulităţii, incidenţa acestor sancţiuni având aceeaşi finalitate, anume anularea actului, cu consecinţa stingerii efectelor sale, considerându-se că acesta nici nu a existat.
Ca atare, concluzia judecătorului fondului în sensul că actul administrativ, în general, se bucură de prezumţia de legalitate, în plenitudinea ei, iar subiectele de drept la care se referă sunt ţinute de obligaţia de executare, ceea ce nu exclude însă posibilitatea constatării nulităţii lor, care apare deopotrivă a fi relativă şi absolută, este întrutotul justificată, procedându-se totodată, în mod corect, la examinarea condiţiilor de valabilitate la momentul emiterii actului contestat.
În condiţiile în care este cert stabilit că la momentul emiterii actul contestat nu a fost semnat de directorul general, lipsa semnăturii nefiind complinită, de altfel, nici până la momentul comunicării lui, când a produs efecte şi faţă de beneficiar, s-a reţinut în mod corect că persoana juridică nu a fost angajată în mod valabil, impunându-se anularea acestuia .
2. Criticile recurentei cu privire la efectele Deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale, reţinute de prima instanţă, în justificarea cărora s-a invocat pronunţarea acesteia la o dată ulterioară publicării OUG nr. 105/2009 (6 octombrie 2009), care a preluat prevederile OUG nr. 37/2009, precum şi pronunţarea neconstituţionalităţii legii de aprobare a acestuia din urmă doar pe aspecte procedurale, nu pot fi primite.
Constituţia fixează cadrul juridic al controlului constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor de guvern , reglementarea în detaliu aducând-o legea organică privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României – Legea nr. 47/1992.
Controlul de constituţionalitate astfel reglementat este un control de conformitate a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, un control concret în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti .
Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituţionalităţii unor legi sau ordonanţe ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, dispoziţiile din lege sau alte acte normative cu aceeaşi forţă juridică îşi încetează aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la aplicarea deciziei, dacă în acest termen prevederile declarate neconstituţionale nu sunt puse în acord cu dispoziţiile constituţionale, iar în cazul controlului a priori, legea este declarată neconstituţională înainte de promulgare, neavând aşadar o existenţă juridică proprie.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes, de la data publicării, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale, a eliminării acesteia din sistemul normativ, ea devenind astfel inexistentă.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin lege.
Prevederile OUG nr. 105/2009, care au reglementat aceleaşi soluţii juridice cuprinse în OUG nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 şi 26, art. III – IV şi VIII şi anexa 1), la care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009.
La pronunţarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2007, controlul de constituţionalitate raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat şi declarat neconstituţional să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispoziţiile iniţiale în materia respectivă.
S-a constatat că argumentele reţinute în Decizia nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi, valabile şi în privinţa OUG nr. 105/2009.
Or, prin respectiva decizie, Curtea Constituţională a conchis că modalitatea de reglementare a funcţiei publice şi „actului administrativ" de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze, prin reglementările sale OUG nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcţionari de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
S-a observat, totodată, că respectivele reglementări exprimă o tendinţă de politizare a structurilor guvernamentale din unităţile administrativ-teritoriale şi pune în discuţie regimul constituţional şi legal actual al funcţiei publice.
În aceste condiţii, judecătorul fondului a concluzionat în mod corect că actul administrativ emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii şi drept urmare este nelegal.
Desfiinţarea funcţiei publice deţinute de reclamant prin cele două ordonanţe este lipsită de efecte juridice din moment ce acestea au fost declarate neconstituţionale, revenindu-se astfel la forma şi structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică şi ale cărei dispoziţii de natură să asigure stabilitatea funcţiei publice , ca element al securităţii sociale, este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.
Admiterea opiniei contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de constituţionalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.
Faţă de cele expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, cu obligarea recurentei - parte căzută în pretenţii - la plata către intimat a sumei de 3000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, stabilite prin apreciere conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.P.I.A. împotriva sentinţei civile nr. 563 din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta A.P.I.A. să plătească intimatului U.I.F. cheltuieli de judecată în sumă de 3000 lei, stabilite prin apreciere, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2131/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2135/2010. Contencios → |
|---|
