ICCJ. Decizia nr. 217/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 217/2010
Dosar nr. 453/33/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 300 din 16 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, având ca obiect Hotărârea nr. 5451 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă, pe care a menţinut-o în întregime.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 276 din 12 decembrie 2008, reclamanta M.A. a solicitat pârâtei recunoaşterea statutului de refugiat, cu consecinţa acordării drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, depunând în probaţiune actele de stare civilă, precum şi declaraţii de martori, autentificate de notarul public.
Prin hotărârea nr. 5451 din 12 decembrie 2008, pârâta a respins cererea reclamantei motivat de faptul că datele prezentate de petentă sunt contradictorii în dovedirea calităţii de beneficiar al OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
În temeiul dispoziţiilor art.129 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 186 şi urm. C. proc. civ., instanţa a procedat la audierea martorilor G.I. şi N.D., reţinând că, prin declaraţiile consemnate, martorii au oferit informaţii confuze şi contradictorii care nu au aptitudinea de a forma convingerea instanţei în aprecierea caracterului întemeiat al demersului procedural dedus judecaţii.
Sub acest aspect a reţinut instanţa că martorul N.D. a declarat că a cunoscut-o pe reclamantă în perioada refugiului la Turda, între anii 1940-1945, familiile lor fiind refugiate în aceeaşi localitate, unde mama martorului ar fi locuit împreună cu reclamanta, deşi din actele de stare civilă rezultă că reclamanta s-a născut în anul 1942, fiind nerealist ca martorul să susţină că a cunoscut-o pe reclamantă, că îi cunoaşte datele de identitate sau fizionomia. A mai reţinut instanţa că martorul nu a putut preciza din ce localitate este originară reclamanta, ce vârsta avea aceasta la data când a cunoscut-o sau în ce an era născută. În consecinţă, instanţa a reţinut că declaraţia nu poate fi utilă soluţionării cauzei, deoarece martorul nu poate preciza împrejurări simple şi esenţiale despre identitatea reclamantei, fapt care aruncă îndoială asupra tuturor datelor furnizate.
În acelaşi sens, a reţinut instanţa că martorul G.I., deşi afirma că a cunoscut-o pe reclamantă în perioada refugiului la Turda, nu ştia câţi ani avea reclamanta, nu a putut preciza nici măcar cu aproximaţie ce vârsta avea aceasta şi a afirmat că până în prezent nu a mai văzut-o niciodată.
Totodată, Curtea de apel a reţinut că ambii martori au declarat că nu au mai văzut-o pe reclamantă din perioada refugiului şi până în anul 2008, când aceasta a venit în comuna Ciucea şi a căutat supravieţuitori din perioada refugiului care să dea o declaraţie în vederea obţinerii drepturilor revendicate.
În consecinţă, Curtea de apel a reţinut că, în ciuda rolului activ manifestat de către instanţă, nu a existat la dosar nicio probă utilă, pertinentă şi concludentă care să confirme susţinerile reclamantei, deşi acesteia îi revenea sarcina probei conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta M.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a-şi încadra expres criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că în mod greşit Curtea de apel a respins contestaţia sa împotriva hotărârii emise de pârâtă şi nu i-a acordat drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, care i se cuveneau întrucât, prin declaraţiile martorilor G.I. şi N.D., a făcut dovada faptului că s-a refugiat împreună cu părinţii din comuna Plopiş, Judeţul Sălaj în localitatea Turda, Judeţul Cluj în perioada februarie 1942 – martie 1945, din cauza persecuţiilor din motive etnice suferite în urma cedării Ardealului de Nord după Dictatul de la Viena.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În esenţă, criticile recurentei-reclamante vizează greşita apreciere de către instanţa de fond a probatoriului administrat cu consecinţa neacordării beneficiului OG nr. 105/1999 pentru perioada februarie 1942 - martie 1945.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Este necontestat faptul că reclamanta nu a fost în măsură să producă vreo dovadă oficială în sprijinul solicitării adresate instanţei de acordare a beneficiului prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, singurele mijloace de probă propuse de reclamantă fiind declaraţiile martorilor G.I. şi N.D.
În privinţa mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei.
Or, în speţă, cu respectarea normelor procedurale, în virtutea rolului activ ce îi revine, Curtea de apel a procedat la audierea martorilor G.I. şi N.D.
Înalta Curte reţine că este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanţa de fond, atâta timp cât, prin declaraţiile date, martorii oferă informaţii confuze şi contradictorii cu privire la perioada şi cauza refugiului şi care nu sunt în măsură să confirme informaţii elementare cu privire la persoana reclamantei (localitatea de origine, anul naşterii, vârsta aproximativă).
Astfel fiind, întemeiat curtea de apel a apreciat că declaraţiile martorilor nu sunt de natură a conduce indubitabil la concluzia că reclamata se încadrează în ipoteza juridică reglementată de art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, ci dimpotrivă cele declarate de martorii G.I. şi N.D. creează o serioasă îndoială asupra realităţii situaţiei de refugiat invocată de reclamanta M.A.
În consecinţă, în raport cu dispoziţiile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normele aprobate prin HG nr. 127/2002, soluţia pronunţată de Curtea de apel pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine instanţei conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă şi în acord cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti".
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să fie respins recursul declarat de reclamanta M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A. împotriva sentinţei civile nr. 300 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2168/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2172/2010. Contencios → |
|---|
