ICCJ. Decizia nr. 2190/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2190/2010
Dosar nr. 1114/33/2009
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 518 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta F.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, a dispus anularea Hotărârii nr. 5842 din 30 mai 2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada martie 1941 – noiembrie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 24 aprilie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în baza probatoriului administrat (certificatul de naştere şi declaraţiile martorilor), că reclamanta s-a născut la data de 17 mai 1939 în localitatea Sîg, jud. Sălaj şi s-a refugiat împreună cu familia, în luna septembrie 1940, din cauza persecuţiilor din motive etnice, din localitatea de domiciliu în localitatea Buduruşa, judeţul Bihor, unde a rămas până în luna martie 1945.
A reţinut instanţa că declaraţiile martorilor sunt concordante, iar martorii au cunoscut, datorită relaţiilor familiale, situaţia în care s-a aflat reclamanta, întrucât au fost refugiaţi în aceeaşi localitate, precum şi faptul că este de domeniul evidenţei că şi persoanele minore au plecat împreună cu familiile lor, deoarece erau supuse unui regim care făcea distincţie între cetăţenii statului maghiar pe motiv de naţionalitate.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine că, în condiţiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizaţie de până la 500 lei, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privinţa încadrării sale în situaţia reglementată de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 şi art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depăşeşte suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
Recurenta-pârâtă mai susţine că în practica Instanţei Supreme (deciziia nr. 3738/2007) s-a reţinut că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care şi-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care şi-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuţiilor exercitate asupra ţiganilor şi evreilor.
În concluzie, recurenta-pârâtă critică sentinţa recurată sub aspectul faptului că a fost pronunţată în lipsa prezentării de către reclamantă a actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de persoană refugiată.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, iar recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de Apel sub două aspecte:
Sub aspectul probei, recurenta-pârâtă susţine că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate face prin declaraţii de martori, având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., şi în lipsa actelor doveditoare prevăzute de ordonanţă.
Sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă susţine că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administraţia statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte motive decât existenţa unor persecuţii din motive etnice.
În ceea ce priveşte dovada încadrării în ipoteza reglementată de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Astfel fiind, Curtea de Apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
În cauză, se reţine că reclamanta a depus diligenţele necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adresa (fila 13 la dosarul de fond) emisă de Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale, în care se menţionează că numitul M.F. (tatăl reclamantei) nu figurează înregistrat ca refugiat în anul 1943.
Astfel fiind, în mod legal Curtea de Apel Cluj a avut în vedere la pronunţarea soluţiei declaraţiile martorilor S.F. şi T.A. (dosarul de fond), pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente şi utile cauzei şi care au atestat cu caracter unitar faptul că reclamanta împreună cu familia sa s-au refugiat în perioada septembrie 1940 – martie 1945 din localitatea de domiciliu (localitatea S., Judeţul Bihor) în localitatea B., Judeţul Bihor, din cauza persecuţiilor din motive etnice, astfel că sunt neîntemeiate şi criticile din recurs referitoare la situaţia persoanelor care şi-au schimbat domiciliul din alte motive.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ., a căror încălcare este invocată de recurenta-pârâtă, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situaţiei de fapt a refugiului familiei reclamantei şi a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispoziţiilor respective.
Criticile din recurs referitoare la faptul că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administraţia statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este ulterioară hotărârii invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, că „cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat".
Independent de criticile invocate în recurs de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, din eroare, în dispozitivul sentinţei pronunţate Curtea de Apel a dispus acordarea drepturilor cuvenite reclamantei până în luna noiembrie 1945, deşi din considerentele deciziei şi conform dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, F.M. este îndreptăţită la acordarea drepturilor până în luna martie 1945.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 518 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2189/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2193/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
