ICCJ. Decizia nr. 2200/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2200/2010
Dosar nr. 650/33/2009
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 305 din 17 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei invocate de pârât, iar pe fond s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M.G.T.F. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, acesta fiind obligat la plata subvenţiei cuvenită reclamantei pentru activitatea efectuată pe secţiile neinteroperabile Ilva Mică – Rodna Veche şi Floreni-Dornişoara, în cuantum de 491.954,67 lei.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.106,06 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor este nefondată, potrivit Legii bugetare nr. 500/2002, pârâtul având calitatea de ordonator principal de credite poate solicita rectificarea sumelor cu titlu de subvenţii, fiind singurul care dispune repartizarea creditelor bugetare.
Excepţia fundamentată pe Legea nr. 554/2004, aceea a tardivităţii formulării acţiunii, a fost considerată neîntemeiată de instanţa de fond, deoarece reclamanta a respectat termenul de 6 luni de introducere a acţiunii, prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ, termen calculat în raport de răspunsul dat pârâtului, la o nouă solicitare a reclamantei prin adresa din 22 octombrie 2007, acţiunea fiind introdusă la instanţă la data de 4 decembrie 2007.
În plus, reţine prima instanţă, nici susţinerile pârâtului cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot fi primite, pretenţiile reclamantei fiind întemeiate pe Legea nr. 89/1999 art. 1 pct. 5, suma reprezentând creanţă fiscală, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 117 şi art. 135 din OG nr. 92/2002, conform cărora restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut de către instanţa de fond, că în temeiul contractului de asociere în participaţiune încheiat cu SC S.I. SRL şi SC M. SRL, reclamanta a gestionat şi exploatat secţiile feroviare neinteroperabile Ilva Mică – Rodna Veche şi Floreni – Dornişoara, secţii feroviare închiriate din 2004 de SC M.G.T.F. SA de la CN C.F.C.F.R., în baza contractelor în perioada septembrie – decembrie 2004, reclamanta efectuând transport public de călători, pentru acest transport solicitând pârâtului diferenţele dintre tarife şi costuri reale conform Legii nr. 89/1999 art. 1 pct. 5.
Reţine instanţa de fond că solicitarea reclamantei este întemeiată, câtă vreme serviciile au fost efectuate, necontestate şi chiar achitate în parte (pentru anul 2005), sumele cerute fiind fundamentate, solicitate a fi cuprinse în buget şi legea bugetară cu titlul relevat şi achitate în parte, refuzul acordării doar din perspectiva că anul fiscal s-a încheiat fiind unul nejustificat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă prin motivele de recurs următoarele:
- în mod greşit, instanţa a reţinut calitatea procesuală pasivă a Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, întrucât potrivit art. 20 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 500/2002, miniştrii au calitatea de ordonatori principali de credite, având atributul de a repartiza creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz. Nicidecum pârâtul nu are calitatea de ordonator principal de credite faţă de reclamantă, care este societate cu capital privat şi nu se subordonează ministerului.
În plus, Ministerul nu poate fi ţinut răspunzător de plata acestor subvenţii nici prin prisma contractului încheiat de reclamantă cu C.N.C.F.R. SA, acesta fiind terţ, contractul producându-şi efecte doar între părţile contractante.
- instanţa de fond a dat o rezolvare greşită excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, termenul de introducere a acţiunii prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ fiind depăşit deoarece calcularea acestuia se face în raport de data de 27 februarie 2005, când prin adresa din 2005 pârâtul a comunicat reclamantei refuzul explicit al ministerului de a da curs solicitării reclamantei pentru plata subvenţiei pe perioada septembrie – decembrie 2004.
Noua cerere, având acelaşi obiect cu cea din anul 2005, formulată de reclamantă, la care a primit răspuns cu adresa din 22 octombrie 2007, precizează recurentul-pârât, este o încercare nelegală a reclamantei de a înlătura efectele dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
- instanţa de fond a dat o rezolvare greşită şi excepţiei dreptului material la acţiune, susţinând în mod eronat că termenul de prescripţie este acela de 5 ani, suma solicitată fiind de fapt o creanţă fiscală potrivit OG nr. 92/2003.
Suma pretinsă, arată recurenta, este o cheltuială bugetară şi nicidecum o creanţă fiscală, astfel că nefiind incidente dispoziţiile art. 117 şi art. 135 C. proCod Fiscal, termenul de prescripţiei este de 3 ani, acesta fiind împlinit la data introducerii acţiunii.
- pe fondul cauzei, instanţa a pronunţat o soluţie greşită, din dispoziţiile art. 5 din OUG nr. 12/1998, singurul act normativ care reglementa pentru anul 2004 dreptul pentru operatorii de transport de a primi de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, după caz, diferenţele dintre tarifele stabilite cu avizul autorităţilor publice competente şi costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit între 3% şi 5%, nerezultând obligaţia din partea Ministerului Transporturilor de a plăti subvenţiile pentru serviciile privind transportul feroviar public de călători.
Greşit instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că sumele solicitate pentru anul 2004 nu mai puteau fi decontate din subvenţia aprobată pentru anii 2005 – 2007, întrucât potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002 „Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la 30 noiembrie".
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul de a se dispune respingerea acţiunii, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.
Intimata SC M.G.T.F. SA Anieşi, judeţul Bistriţa Năsăud a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ. potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Examinând cu prioritate motivul de recurs referitor la rezolvarea greşită dată de instanţa de fond excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, interpretând greşit dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că acesta este fondat, astfel cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii".
În speţă, la data de 25 ianuarie 2005, intimata-reclamantă a adresat Ministerului Transporturilor o cerere prin care solicită şi subvenţionarea serviciilor de transport pentru perioada septembrie – decembrie 2004.
Cu adresa din 2005 recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului a răspuns solicitării intimatei-reclamante în sensul că „pentru solicitarea aferentă anului 2004, Direcţia Generală Economică şi Buget nu mai poate întreprinde nici o acţiune, anul fiscal fiind încheiat la 31 decembrie 2004, în condiţiile în care pentru anul 2004 nu au existat elementele de identificare a pachetului minim social, a sumelor destinate serviciilor aferente acestuia şi implicit a recunoaşterii activităţii desfăşurate de aceasta în această categorie".
Rezultă astfel, din conţinutul acestei adrese, refuzul explicit al ministerului de a da curs solicitării reclamantei, menţionându-se detaliat şi cauzele care au dus la neacordarea acestor subvenţii pentru anul 2004.
Nu ne aflăm aşadar în cazul unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, aşa cum pretinde intimata-reclamantă, astfel cum acesta este definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunii prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie raportat la data când a fost înaintată adresa din 2005 de către recurentul-pârât, practic aceasta fiind data când i s-a comunicat că nu i se pot acorda aceste subvenţii pentru anul 2004 şi nu la data de 22 octombrie 2007, când i s-a comunicat de către recurentul-pârât pentru a doua oară acest refuz de plată a subvenţiei, în urma unei noi solicitări a intimatei reclamante, aşa cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond.
Prin formularea în anul 2007, a unei noi cereri, având acelaşi obiect cu cererea formulată în anul 2005, la care aceasta primise deja un răspuns, intimata-reclamantă nu a făcut altceva decât o încercare de a eluda dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, aplicabile cu privire la prima cerere formulată, dând dovadă de rea credinţă, instanţa de fond îmbrăţişând astfel, cu aplicarea în mod vădit greşit a legii, acest punct de vedere.
Cum acţiunea, prin care intimata-reclamantă a solicitat plata subvenţiilor aferente perioadei septembrie – decembrie 2004, a fost introdusă la data de 14 decembrie 2007, deci cu depăşirea termenului de 6 luni socotit de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii (primul răspuns cu adresa din 2005), este cert că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune, astfel cum corect susţine recurentul-pârât.
De altfel, în acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un caz similar adoptându-se aceeaşi soluţie, Decizia nr. 1723 din 26 martie 2009.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii se priveşte ca fondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi admis, sentinţa instanţei de fond urmând a fi modificată în sensul respingerii acţiunii introdusă de reclamanta SC M.G.T.F. SA Anieşi, judeţul Bistriţa Năsăund, ca tardiv formulată.
Rezolvarea dată cauzei prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, face inutilă analizarea celorlalte excepţii invocate de recurentul-pârât şi cu atât mai mult fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr. 305 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge ca tardiv formulată acţiunea introdusă de SC M.G.T.F. SA Anieşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2193/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 2234/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
