ICCJ. Decizia nr. 2214/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2214/2010
Dosar nr. 5487/2/2009
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3418 din 21 octombrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca prematur introdusă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
În raport de dispoziţiile legale, respectiv ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâta nu are posibilitatea legală de a efectua procedurile prevăzute de aceasta lege, respectiv de a desemna un evaluator şi de a emite Decizia referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, atâta timp cât nu a primit documentaţia de la Primăria Municipiului Bucureşti şi cu atât mai puţin să efectueze aceste proceduri în baza unei solicitări directe din partea persoanelor îndreptăţite la acordarea de despăgubiri.
Instanţa de fond mai precizează că pârâta poate să demareze procedurile ce intră în competenţa sa doar în urma predării pe bază de proces verbal a documentaţiei prevăzute de lege.
Dat fiind faptul că la momentul introducerii acţiunii PMB nu a înaintat documentaţia prevăzută de lege, deoarece nu a emis nici o dispoziţie şi nici nu deţine documentaţia completă pentru ca aceasta să fie înaintată pârâtei, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la continuarea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 privind analizarea dosarului şi trimiterea la un evaluator, precum şi ulterior de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, este prematur introdusă.
Împotriva sentinţei civile nr. 3418 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamantul C.M. prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea judecării fondului pricinii.
A învederat reclamantul, prin motivele de recurs, că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu încălcarea gravă a spiritului Legii nr. 10/2001, a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi a dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 262/2007. Prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul a dorit să înlăture grabnic şi radical nedreptăţile şi abuzurile regimului comunist, intenţia soluţionării cu celeritate a litigiilor având ca obiect restituirea în natură sau echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada indicată de lege desprinzându-se din recurgerea la o procedură/administrativă dar şi din termenele scurte stabilite de lege pentru finalizarea procedurii administrative stabilite.
A precizat reclamantul că a aşteptat 7 ani soluţia administrativă care potrivit legii trebuia să fie primită în 60 de zile şi că prin sentinţa civilă nr. 1072 din 11 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti a constatat că imobilul solicitat nu se poate restitui în natură şi a recunoscut dreptul recurentului la primirea de despăgubiri. Nici un text din Legea nr. 10/2001 nu reglementează situaţia revenirii dosarului în care s-a judecat contestaţia la soluţia nefavorabilă dată de entitatea notificată după constatarea printr-o hotărâre judecătorească a calităţii notificantului ca persoană îndreptăţită la notificat pentru emiterea unei dispoziţii/decizii care să declare petentul notificator persoana îndreptăţită la despăgubiri, confirmând soluţia instanţei. Pe de altă parte, s-a evocat că textul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale potrivit căruia judecarea unui litigiu trebuie asigurată de către instanţe într-un timp rezonabil printr-o judecată echitabilă trebuie interpretat în sensul soluţionării pretenţiilor reclamate în baza legii într-un timp rezonabil. Or, reclamantul în baza Legii nr. 10/2001 a reclamat prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti retrocedarea în natură sau echivalent a imobilului de care familia sa a fost deposedată în mod abuziv în anul 2001, iar timpul scurs de la momentul formulării cererii (aproape 9 ani) este prea îndelungat pentru a putea fi considerat ca rezonabil pentru obţinerea dreptului garantat de lege şi recunoscut de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. In fine, recurentul reclamant a arătat că regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei intimatului pârât nu poate fi luat în considerare de o instanţă de judecată dacă el este contrar legii: or, regulamentul în discuţie, prin care se ajunge la alte termene de soluţionare a pretenţiilor formulate decât cele stabilite prin lege, constituie o încălcare gravă a legii, fapt ignorat de judecătorul fondului.
În drept recurentul reclamant a invocat dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că hotărârea recurată este legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
Prima instanţă a reţinut în mod întemeiat că, în raport de dispoziţiile legale, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are posibilitatea legală de a efectua procedurile prevăzute de această lege, respectiv de a desemna un evaluator şi de a emite Decizia referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, atâta timp cât nu a primit documentaţia aferentă de la Primăria Municipiului Bucureşti şi cu atât mai puţin să efectueze aceste proceduri în baza unei solicitări directe din partea persoanelor îndreptăţite la acordarea de despăgubiri.
Într-adevăr, parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite deciziile conţinând titlul de despăgubire, implică soluţionarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către entitatea investită cu soluţionarea notificării/unitatea deţinătoare, iar ulterior finalizării procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor însoţite de întreaga documentaţie ce a stat la baza adoptării lor, vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.
În speţă, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, întrucât notificarea recurentului-reclamant, având drept obiect imobilul teren în suprafaţă de 500 mp situat în Bucureşti nu a fost soluţionată printr-o dispoziţie motivată, care să fie emisă de entitatea notificată, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti. Prin urmare, nu se poate declanşa şi urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite Decizia conţinând titlul de despăgubire, în condiţiile în care, potrivit legii, procedura administrativă în discuţie nu se declanşează, în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe baza cererii persoanei îndreptăţite ci numai după transmiterea dosarelor în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Circumstanţele cauzei relevă că nu îi este imputabilă pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nesoluţionarea cererii reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de cele mai sus arătate, se constată că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală, astfel că se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinţei civile nr. 3418 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.M. împotriva sentinţei civile nr. 3418 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2209/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2215/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
