ICCJ. Decizia nr. 2241/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2241/2010
Dosar nr. 8910/1/2009
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 1706 din 8 octombrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a hotărât numirea în funcţiile de inspector în cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori – Inspecţia Judiciară de pe lângă Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, pe o perioadă de 6 ani, începând cu data de 20 octombrie 2009, a domnilor C.V., S.G., I.G. şi C.D., în baza prevederilor art. 61 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 42 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 326/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în temeiul prevederilor art. 29 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând totodată şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 201 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) rap. la art. 11 alin. (4) şi art. 1 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată.
În esenţă, recurentul a învederat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât procedura după care au fost selectaţi inspectorii, reglementată prin Hotărârea nr. 201 din 9 martie 2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, este contrară dispoziţiilor art. 61 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, această procedură nepermiţând verificarea competenţelor candidaţilor în modalitatea avută în vedere de legiuitor şi nerespectând principiul previzibilităţii, raportat la întreaga practică a instituţiei în materia organizării concursurilor şi examenelor.
La termenul din 18 martie 2010, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor stabilirea naturii juridice a cererii introdusă de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv să se precizeze dacă în speţă suntem în prezenta unui recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, sau a unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv ale Legii nr. 554/2004.
Prin Încheierea de la data de 31 martie 2010, Înalta Curte a stabilit faptul că Hotărârea nr. 1706 din 8 octombrie 2009, prin conţinutul ei şi raportat la temeiul legal în baza căruia a fost emisă, nu se încadrează în categoria celor privind cariera şi drepturile judecătorilor, în sensul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată şi corespunzător reglementării cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, modificată şi completată, pentru a atrage competenţa specială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întrucât, potrivit legii, cariera judecătorilor sau procurorilor vizează strict parcursul profesional, de la promovarea în profesie şi până la încetarea acesteia, în legătură directă cu exercitarea concretă şi efectivă a atribuţiilor de judecător şi respectiv de procuror.
Un alt argument pentru care Înalta Curte a apreciat că hotărârea atacată nu se încadrează în categoria celor privitoare la cariera şi drepturile judecătorilor ori procurorilor rezidă în caracterul derogatoriu al procedurii legale stabilite de lege pentru contestarea acestor hotărâri care, deşi prin natura lor sunt acte juridice cu caracter administrativ, în condiţiile Legii nr. 317/2004, republicată, sunt supuse controlului judecătoresc de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ numai pe calea recursului, prin derogare de la prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ce reprezintă dreptul comun în materie.
Or, cum excepţiile sunt de strictă interpretare, această procedură specială prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată şi completată, nu poate fi extinsă, prin analogie sau prin simpla apreciere a unui aşa-zis caracter conex, şi altor hotărâri adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii, în exercitarea atribuţiilor sale, care nu fac obiect al unor prevederi exprese ale legii.
S-a mai subliniat faptul că atunci când legiuitorul a dorit să instituie căi speciale de atac a hotărârilor adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii, care au caracterele juridice ale unor acte administrative, a prevăzut-o expres, cum ar fi în cazul celor vizând cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, ca şi în situaţia acţiunilor disciplinare când Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată. În toate celelalte cazuri însă hotărârile Consiliul Superior al Magistraturii pot fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004.
Stabilind natura juridică a actului atacat în prezenta cauză ca fiind aceea a unui act administrativ unilateral cu caracter individual şi apreciind că hotărârea atacată are natura şi caracterele juridice ale unui act administrativ supus controlului de legalitate exercitat în condiţiile Legii nr. 554/2004, Înalta Curte a acordat termen de judecată la data de 29 aprilie 2010, pentru a se pune în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea litigiului.
Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite şi, în temeiul dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., va trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele expuse anterior, precum şi următoarele aspecte:
Potrivit prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 republicată, hotărârile adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, prevăzute la art. 29 alin. (5), pot fi atacate cu recurs de către orice persoană interesată, în termen de 15 zile de comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este o normă de excepţie, pentru că stabileşte competenţa în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în comparaţie cu situaţia altor acte ale Consiliului Superior al Magistraturii care sunt supuse controlului de legalitate exercitat în condiţiile Legii nr. 554/2004.
Prin urmare, întrucât textul este de strictă interpretare, nu orice hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii poate fi atacată cu recurs, ci exclusiv hotărârile jurisdicţionale care privesc cariera ori drepturile judecătorilor şi procurorilor.
În speţă, hotărârea atacată de recurent este o hotărâre de natură administrativă, supusă controlului instanţei competente de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004, nefiind o hotărâre ce face parte din categoria celor ce privesc cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, pentru a atrage competenţa specială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, conform art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificări.
Faţă de împrejurarea că hotărârea atacată nu are ca obiect drepturile şi cariera judecătorilor sau procurorilor, având natura şi caracterele juridice ale unui act administrativ supus controlului de legalitate exercitat în condiţiile Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare aparţine curţii de apel, ca instanţă competentă material potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 republicată.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi în conformitate cu prevederile art. 158 alin. (3) şi art. 159 pct. 2 C. proc. civ. precum şi cu cele ale art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cauza va fi trimisă spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2235/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2250/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
