ICCJ. Decizia nr. 2503/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2503/2010
Dosar nr. 34486/3/200.
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2343 din 2 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.M., C.C. şi P.A.S., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Jandarmeriei, a anulat Hotărârea nr. 1 din 15 iunie 2007, pronunţată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul celei de a doua autorităţi pârâte, Hotărârea nr. 57 din 31 august 2007 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor constituită pe lângă Ministerul Administraţiei si Reformei Administrative, precum şi Decizia de imputare nr. 194520 din 25 aprilie 2007 a Inspectoratului General al Jandarmeriei.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a suspendat executarea deciziei de imputare nr. 194520 din 25 aprilie 2007 a Inspectoratului General al Jandarmeriei, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin procesul-verbal nr. S/234258 din 6 martie 2003 întocmit de comisia de control din cadrul Direcţiei de audit Intern a Ministerului de Interne având ca obiective verificarea modului de acordare a salariilor si altor drepturi băneşti, a modului de recuperare a debitelor si creanţelor-clienţi, precum şi verificarea modului de alocare la hrana, s-a stabilit, între altele, o pagubă adusă unităţii în cuantum de 153.972.286 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare ale slt. P.D.C., răspunzător pentru aceasta fiind mr. G.P. care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu. S-a mai stabilit că, întrucât prejudiciul s-a produs prin fapte ce constituie infracţiuni potrivit legii (neglijentă în serviciu), la recuperarea acestuia se va proceda după soluţionarea cauzei penale.
în acord cu cele reţinute în procesul-verbal anterior menţionat, a fost sesizat Parchetul Militar Bucureşti, iar prin rezoluţia din data de 17 aprilie 2006 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de mr. G.P.
Potrivit adresei din data de 21 aprilie 2006 (fila 244), Direcţia de Audit Intern din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a adus la cunoştinţa comandantului UM 0530 Bucureşti soluţia procurorului, solicitând, totodată, finalizarea cercetării administrative în termen de 30 de zile de la data înregistrării la unitate a rezoluţiei.
Rezoluţia procurorului a fost înregistrata la unitate la data a de 25 aprilie 2006, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 248 din dosarul cauzei. Potrivit adresei nr. 386471 din 29 august 2008 (fila 247 dosar), prin O.Z.U nr. S/93 din 15 iunie 2006, în vederea recuperării prejudiciului, a fost numita comisia compusă din cei trei reclamanţi.
Prin procesul-verbal încheiat la data de 22 iunie 2006 de comisia de cercetare administrativă din cadrul UM Bucureşti, s-a stabilit răspunderea pentru suma de 153.972.286 lei (rol) în sarcina slt. (r) P.D.C., obligarea la plata acestui prejudiciu urmând a fi făcută prin decizie de imputare. La data de 25 aprilie 2007 a fost emisa în privinţa reclamanţilor Decizia de imputare nr. 194520, iar prin hotărârea nr. 1 din 15 iunie 2007 Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul I.G.J.R. a respins-o ca neîntemeiată.
Prin hotărârea nr. 57 din 31 august 2007 definitiva, pronunţata in dosarul nr. 232547/2007 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul - M.I.R.A. a fost respinsă plângerea împotriva hotărârii nr. 1 din 15 iunie 2007 Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.
Reclamanţii au fost obligaţi, fiecare, la plata unei sume de bani in cuantum de 15.397, 23 lei, după cum urmează: C.C. - suma de 6.087, 15 lei, C.M. - suma de 4.471, 43 lei, P.A.S. - suma de 4.838, 65 lei, sume reprezentând contravaloarea cheltuielilor de întreţinere din timpul şcolarizării a slt. ( r) P.D.C.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut o culpă în sarcina reclamanţilor, ca membri ai comisiei de cercetare disciplinara a slt. ( r) P.D.C., in sensul ca nu ar fi respectat termenul de 30 de zile pentru efectuarea cercetării administrative, termen prevăzut de art. 23 alin. (2) din OG nr. 121/1998, raportat la prevederile art. 214 alin. ultim din Instrucţiunile MAI nr. 830/1999, şi nici nu au solicitat repunerea în termen sau prelungirea termenului de efectuare a cercetării administrative.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, în conformitate cu art. 22 din OG nr. 121/1998, „Comandantul sau şeful unităţii care a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative" [alin. (1)] şi „Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eşaloanele superioare ori de organele de control specializate" [alin. (2)].
Aşadar, reţine instanţa de fond, în raport de dispoziţiile legale citate, comandantul sau şeful unităţii are competenta exclusivă sub aspectul desemnării efectuării cercetării administrative atunci când s-a produs o pagubă, iar comisia de cercetare din unitatea în care s-a produs paguba este singura îndrituită a efectua cercetarea administrativă.
Din aceasta perspectivă, apare cu evidenţă că susţinerile pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor, potrivit cu care cercetarea efectuata de comisia din cadrul Departamentului de Audit Intern şi materializată în cuprinsul procesului-verbal nr. S/234258 din 06 martie 2003 se asimilează cu o cercetare administrativă în sensul OG nr. 121/1998, sunt în mod evident lipsite de orice suport legal.
Reţine prima instanţă, în acest sens, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, potrivit cărora compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a conducerii entităţii publice şi, prin atribuţiile sale, nu trebuie să fie implicat în elaborarea procedurilor de control intern şi în desfăşurarea activităţilor supuse auditului public intern.
De altfel, reţine prima instanţă, atribuţiile compartimentului de audit public intern sunt prevăzute de art. 11 din Legea nr. 672/2002, iar cercetarea administrativă nu se numără printre acestea. Mai mult, la lit. g) a acestui articol se prevede obligaţia comisiei de audit ca, în cazul identificării unor iregularităţi sau posibile prejudicii, să raporteze imediat conducătorului entităţii publice şi structurii de control intern abilitate.
Relevant, în aprecierea instanţei de fond, este că însăşi Direcţia de Audit Intern din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor , în cuprinsul adresei din data de 21 aprilie 2006 înaintate UM menţionează că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern, auditorii interni nu mai pot executa cercetări administrative, aceştia neputând fi implicaţi în nici un fel în îndeplinirea unor activităţi pe care în mod potenţial le pot audita.
Mai mult, se arată în considerentele sentinţei atacate, cercetarea administrativă efectuata de către cei 3 reclamanţi a vizat faptele slt. P.D.C., în timp ce controlul Direcţiei Audit Intern le-a vizat pe cele ale mr. G.P., stabilindu-se răspunderea materiala în sarcina acestuia pentru neluarea masurilor legale ce se impuneau în vederea recuperării cheltuielilor de şcolarizare la trecerea în rezervă a slt. P.D.C. Rezultă, aşadar, că nici măcar în logica lucrurilor expuse de către pârât, n-ar putea fi apreciat că procesul-verbal încheiat de auditori ar putea valora cercetare administrativă în privinţa slt. P.D.C., de vreme ce se referă la persoane diferite.
Prima instanţă invocă dispoziţiile art. 23 din OG nr. 121/1998, care fundamentează concluziile pârâţilor în sensul depăşirii de către reclamanţi a termenului pentru efectuarea cercetării administrative, şi care prevăd un termen de 60 de zile, ce curge de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.
În acest context, instanţa de fond apreciază că momentul de la care a luat la cunoştinţă comandantul unităţii de producerea pagubei este 06 martie 2003, când i-a fost comunicat procesul-verbal al comisiei de audit, iar nu data de 15 ianuarie 2003 la care auditorii au început efectuarea controlului tematic, potrivit celor 3 obiective anterior menţionate, aşa cum în mod greşit au apreciat pârâţii.
Cu toate acestea, cercetarea administrativa privind pe slt. P.D.C. a fost dispusă de comandantul unităţii abia la data de 15 iunie 2006, după comunicarea rezoluţiei procurorului, iar nu imediat aşa cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (1) din OG nr. 121/1998.
Aşa fiind, se arată în considerentele sentinţei atacate, reţinerea de către pârâţi (şi chiar de către reclamanţi) a împrejurării că ar fi operat o suspendare (în anii 2003-2006) a cercetării administrative pe perioada efectuării cercetării penale de către procuror nu poate fi primită, suspendarea având ca situaţie premisă un termen care a început să curgă, aspect neregăsit în speţă; de altfel, astfel cum s-a mai arătat, cercetarea penală nici nu a vizat faptele slt. P.D.C. şi, chiar în eventualitatea în care comandantul unităţii ar fi dispus începerea cercetării administrative de îndată ce a cunoscut prejudiciul, adică în 06 martie 2003, începerea urmăririi penale pornite împotriva unei alte persoane nu era de natura a suspenda termenul cerut de lege pentru efectuarea cercetării administrative, nefiind aplicabilă, deci, nici ipoteza pct. 214 din Instrucţiunile Ministerului Administraţiei şi Internelor relativ la suspendarea termenului de prescripţie a efectuării cercetării administrative.
Mai arată instanţa de fond că, în condiţiile în care s-a dispus de către comandantul unităţii efectuarea cercetării administrative la data de 15 iunie 2006, deşi avea cunoştinţă de producerea unei pagube încă de la 06 martie 2003, faţă de dispoziţiile art. 22 şi art. 23 alin. (1) din OG nr. 121/1998, neefectuarea cercetării administrative în termenul de 60 de zile de la data la data luării la cunoştinţă de producerea pagubei, nu poate fi imputabilă reclamanţilor, activitatea acestora având la bază tocmai dispoziţia tardivă a comandantului unităţii în acest sens.
Aşa fiind, reţine prima instanţă, Decizia de imputare a sumei de 15.397, 23 lei apare ca nelegală şi netemeinică, fapt ce impune anularea acesteia.
în raport de aceleaşi argumente, instanţa de fond a apreciat că se impune şi anularea hotărârilor emise de pârâţi în soluţionarea contestaţiilor formulate de reclamanţi împotriva deciziei de imputare.
Cât priveşte cererea de suspendare a deciziei de imputare, prima instanţă a reţinut că, raportat la prevederile art. 14 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta este întemeiată, existând, în speţă, cazuri justificate ce fac necesară suspendarea executării actului administrativ pentru prevenirea unei pagube iminente.
Arată prima instanţă că argumentele expuse pe larg relativ la nelegalitatea deciziei de imputare, cu consecinţa anulării acesteia, se constituie într-un caz bine justificat, conform definiţiei acestuia prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cea de-a doua condiţie legată, referitoare la iminenţa producerii unei pagube fiind, de asemenea, îndeplinită, de vreme ce actul a cărui suspendare se solicită este de natură a lipsi pe reclamanţi de o sumă de bani substanţială.
Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâţilor, prima instanţă i-a obligat la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâţii, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Jandarmeriei.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a criticat sentinţa pentru faptul că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, motivarea cuprinzând de fapt reiterarea celor susţinute în întâmpinare şi nu o critică a sentinţei civile atacate.
Inspectoratul General al Jandarmeriei, a formulat la rândul său recurs împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, apreciind că în mod eronat instanţa de fond a concluzionat în sensul că Direcţia de Audit Intern din Ministerul Administraţiei şi Internelor nu avea competenţa de a efectua cercetarea administrativă, motiv pentru care prima perioadă a cercetării administrative s-a efectuat de Comisia de control în perioada 15 ianuarie – 6 martie 2003, iar actele întreprinse de comisie au fost valabile.
Deasemenea, s-a apreciat în recurs că soluţia Curţii de Apel este lipsită de temei legal fiind dată cu greşita aplicare a legii motivat de aceea că, Comisia de cercetare administrativă a U.M. Bucureşti, compusă din reclamanţi, a calculat greşit termenul de soluţionare a cercetării administrative, raportându-se la art. 23 din OG nr. 121/1998 text care trebuie coroborat cu pct. 214 alin. (4) din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi şi a anulat Hotărârea nr. 1/2007 şi nr. 57/2007 cât şi Decizia de imputare nr. 194520/2007 emisă de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române. S-a suspendat de asemenea executarea acestei decizii până la rămânerea irevocabilă a cauzei.
Conform OG nr. 121/1998 termenul pentru efectuarea cercetării administrative este 60 de zile de la data când comandantul unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei. Din probatoriile administrative rezultă fără posibilitate de tăgadă că acesta (comandantul) a luat cunoştinţă de producerea pagubei la 6 martie 2003 când i s-a comunicat procesul-verbal de audit, iar Comisia pentru cercetarea administrativă a fost numită la 15 iunie 2006. Aşa fiind este cert că s-au încălcat prevederile OG nr. 121/1998, împrejurare reţinută în mod corect de prima instanţă.
Deasemenea nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că acea Comisie de control din cadrul Direcţiei de Audit Intern din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor nu avea competenţa să facă cercetarea administrativă, întrucât în Legea nr. 672/2002 se precizează că, compartimentul de audit se constituie în subordinea entităţii publice şi prin atribuţiile sale nu trebuie să fie implicat în elaborarea procedurilor de control intern şi în desfăşurarea activităţilor supuse auditului public.
Prin urmare în mod legal Comisia de Audit are atribuţii doar de control şi nu de a declanşa o cercetare administrativă, auditorii neputând fi implicaţi în nici un fel de activităţi pe care le pot audita.
În condiţiile în care cercetarea administrativă a fost dispusă la 15 iunie 2006, cu toate că se cunoştea de către comandantul unităţii din 6 martie 2003 de producerea pagubei, acest fapt nu poate fi imputat reclamanţilor-intimaţi, prin urmare Decizia de imputare a sumei de 15.397,23 lei este nelegală.
Deasemenea corect Curtea de Apel a constatat că în cauză se impune suspendarea actului administrativ până la judecarea irevocabilă a cauzei, dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 fiind pe deplin aplicabile în acest litigiu, existând atât paguba iminentă cât şi cazul bine justificat în raport de emiterea şi executarea deciziei de imputare nr. 194520/2007.
Aşa fiind, în raport de toate aceste considerente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care va respinge recursurile declarate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi de Inspectoratul General al Jandarmeriei, ca nefondate.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Jandarmeriei împotriva sentinţei nr. 2343 din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenţii la plata către intimaţii C.C., C.M. şi P.A.S., a sumei de 3.000 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2490/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2506/2010. Contencios → |
|---|
