ICCJ. Decizia nr. 2530/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2530/2010
Dosar nr. 1139/1/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinţei nr. 353 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost obligată pârâta să emită titlul de plată şi să vireze reclamantei S.R.M. suma de 500.000 lei.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea intimatei S.R.M. un titlu de despăgubire în cuantum de 2.286.416,55 lei.
Sub nr. 8539 din 11 decembrie 2008 s-a înregistrat la A.N.R.P. - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, opţiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 500.000 lei şi a unui titlu de conversie (despăgubiri în acţiuni) pentru suma de 1.786.416,55 lei.
Recurenta nu neagă dreptul intimatei de a primi despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000 lei, însă invocă faptul că OUG nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestei sume, ci, dimpotrivă, impune două limitări: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opţiune (şi la data formulării recursului se ajunsese la dosarul de opţiune înregistrat cu nr. 3171 din 3 martie 2008), precum şi existenţa disponibilităţilor financiare.
Aceste apărări ale autorităţii, reiterate şi sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la iniţierea procedurii, precum şi faptul că în baza legislaţiei interne, intimata este ţinută să mai aştepte încă doi ani, fiind condiţionată şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă.
De asemenea, se arată în considerentele deciziei atacate, este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente (blocul de convenţionalitate).
În acest sens, instanţa de recurs invocă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
Or, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenţiei şi a jurisprudenţei sale asupra sistemelor naţionale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcţionare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale". În această hotărâre s-a mai precizat şi că, din moment ce Convenţia face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecinţă, „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acestora de către legislator".
În acest context, se arată în considerentele deciziei atacate, invocarea de către prima instanţă a hotărârilor pronunţate în cauzele Belasin împotriva României şi Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat raţiunile pentru care această jurisprudenţă a fost citată.
Astfel, în cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunţat în sensul că deşi OUG fir. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuşi, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor". Deşi speţa nu era identică cu cea de faţă, Curtea de apel a decelat în mod corect că raţiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligaţia impusă de către instanţe autorităţilor competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.
Cealaltă cauză, Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reţinut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative, întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
În fine, reţine instanţa de recurs, soluţia fondului se impune a fi păstrată şi în virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, instanţa de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata şi de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în faţa jurisdicţiei de la Strasbourg.
Împotriva deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de revizuire recurenta A.N.R.P., întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a solicitat admiterea acestei cereri şi schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii recursului şi pe fond a respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
S-a învederat, prin motivele cererii de revizuire, că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României. Instanţa naţională, s-a precizat, e obligată să facă aplicarea în cauză a principiilor de interpretare stabilite de Curtea de la Luxemburg în jurisprudenţa sa şi anume a principiului efectului direct al tratatelor, a principiului supremaţiei dreptului comunitar şi a obligaţiei instanţei naţionale de a nu aplica dreptul naţional contrar celui comunitar şi a respecta hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dispoziţiile cuprinse în legea internă aplicate de instanţa de recurs sunt contrare dispoziţiilor comunitare şi jurisprudenţei europene în materie, astfel încât instanţa de recurs era obligată să nu aplice, ceea ce nu a făcut, încălcând astfel principiul priorităţii dreptului comunitar.
Cererea de revizuire este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) împotriva soluţiilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de Codul procedură civilă. (2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare". Pe de altă parte, se dispune, prin partea introductivă a art. 322 C. proc. civ., că „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (....)".
Rezultă, din coroborarea textelor legale mai sus arătate, că atunci când obiectul revizuirii îl constituie o hotărâre dată de o instanţă de recurs sunt supuse acestei căi extraordinare de atac numai hotărârile prin care instanţa de recurs admite recursul şi modifică în tot sau în parte hotărârea recurată sau admite recursul, casează cu reţinere hotărârea atacată şi rejudecă fondul cauzei. Dimpotrivă, nu pot forma obiectul revizuirii, neevocând fondul, hotărârile instanţelor de recurs prin care se declină competenţa de soluţionare a acestei căi de atac prin care se dă o soluţie urmare actelor de dispoziţie procesuală pe care le pot face părţile (în caz de renunţare la judecata recursului, la judecata acţiunii sau la dreptul dedus judecăţii, precum şi de încheiere a unei tranzacţii), prin care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei excepţii procesuale, prin care se constată perimarea recursului, prin care se anulează recursul ca neregulat introdus, ca netimbrat sau ca insuficient timbrat, prin care se constată nulitatea recursului, sau prin care se respinge recursul ca nefondat sau ca tardiv, şi nici hotărârile de casare intermediare prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu reţinere sau cu trimitere.
În aceste condiţii, cum obiectul cererii de revizuire nu îl formează o hotărâre a instanţei de recurs prin care s-a evocat fondul, ci o decizie prin care instanţa supremă a respins recursul ca nefondat, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire a deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, formulată de revizuienta A.N.R.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de A.N.R.P. împotriva deciziei nr. 302 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2523/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2644/2010. Contencios → |
|---|
