ICCJ. Decizia nr. 2549/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2549/2010
Dosar nr.715/2/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 ianuarie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta T.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.P. şi Guvernul României, obligarea acestora la plata sumei de 48.023,57 RON (actualizată cu rata inflaţiei), sumă ce reprezintă cea de-a doua tranşă de compensaţii băneşti acordate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940, respectiv ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ aprobate prin HG nr. 753/1998.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că prin hotărârea nr. 667 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi validată prin Ordinul nr. 5425 din 11 iulie 2006 s-a aprobat plata către reclamantă a sumei de 80.039,28 RON, reprezentând compensaţii băneşti pentru anumite bunuri abandonate statului bulgar de către defunctul M.B.
Reclamanta mai arată că în luna decembrie 2006 a fost virată în contul acesteia prima tranşă de 40% din suma cuvenită.
A precizat că în cursul anului 2007 ar fi trebuit virată şi cea de-a doua tranşă de 60% din suma cuvenită, în conformitate cu prevederile art. 5 din HG nr. 286/2004, dar pârâta A.N.R.P., deşi a fost notificată, refuză în mod nejustificat să-şi onoreze obligaţia asumată, plata celei de-a doua tranşă de 60% nefiind achitată nici până la data formulării cererii de chemare în judecată.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998, plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către A.N.R.P., prin Direcţia Economică.
La rândul său, pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti, precizând că în speţă este vorba de neexecutarea parţială a unui titlu ce nu emană de la instanţa de contencios administrativ pentru a fi aplicabile dispoziţiile cap. 3 din Legea nr. 554/2004, care reglementează procedura de executare a titlurilor executorii, competenţa de soluţionare a cauzei revenind Tribunalului Constanţa.
Prin sentinţa nr. 2619 din 17 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României şi a respins acţiunea reclamantei faţă de acesta; a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei; a admis acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. şi a obligat pârâta A.N.R.P. la plata către reclamantă a sumei de 48.023,57 RON actualizată cu rata inflaţiei, reprezentând tranşa a doua a compensaţiilor băneşti în temeiul Legii nr. 9/1998.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut cu privire la excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei, invocată de pârâta A.N.R.P., că prezenta acţiune nu se subsumează ipotezei speciale vizată de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 pentru a fi incidente dispoziţiile derogatorii în materie de competenţă cuprinse în acest text de lege, care conferă competenţă tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul, textul amintit vizând exclusiv acţiunile prin care se supun controlului judecătoresc hotărârile Comisiei centrale de validare/invalidare a hotărârilor Comisiilor locale, respectiv de soluţionare a eventualelor contestaţii.
A apreciat că prin prezenta acţiune se urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu în condiţiile în care legea nu conferă un atare caracter nici hotărârii Comisiei locale, nici a Comisiei centrale.
A concluzionat instanţa că în raport de împrejurarea că pârâţii sunt autorităţi publice centrale, devin incidente dispoziţiile art 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, situaţie în care competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine Curţii de apel.
În privinţa competenţei teritoriale s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, reclamantul are posibilitatea să se adreseze instanţei de la domiciliul său sau al pârâtului.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, instanţa de fond a apreciat-o ca fiind întemeiată, în condiţiile în care legea nu prevede în sarcina acestuia niciun fel de obligaţii în privinţa plăţii compensaţiilor în temeiul Legii nr. 9/1998, o atare competenţă aparţinând pârâtei A.N.R.P.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că despăgubirile reclamantei au fost stabilite încă din anul 2001, fiind validate abia în 2006, an în care s-a şi făcut plata primei tranşe de 40%. Cea de-a doua tranşă trebuia achitată în anul următor, respectiv în 2007, fiind depăşit în momentul sesizării instanţei şi termenul maxim de 2 ani consecutivi în care se putea face eşalonarea plăţii.
Reţinând considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie expuse în Decizia nr. 21/2007 pronunţată în interesul legii care consacră o dezlegare în drept obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. precum şi dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, instanţa de fond a apreciat că obligaţia de actualizare pentru tranşa a doua de plată de la momentul expirării celor 60 de zile (perioada legală de validare) se regăseşte şi în speţa de faţă, astfel încât reclamanta este îndreptăţită la plata compensaţiilor actualizate reprezentând tranşa a doua de 60%.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta A.N.R.P., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie potrivit art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului, A.N.R.P. a arătat că în speţă este vorba de neexecutarea parţială a unui titlu ce nu emană de la instanţa de contencios administrativ pentru a fi aplicabile dispoziţiile capitolului 3 din Legea nr. 554/2004 care reglementează expres procedura de executare a titlurilor executorii reprezentate de hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au admis acţiunile formulate potrivit prezentei legi.
A mai precizat că despăgubirile sunt plătite în limita fondurilor alocate de la bugetul de stat conform Legii nr. 9/1998.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că titlul de despăgubire a fost emis şi validat de către Guvernul României, în calitate de organism coordonator al pârâtei A.N.R.P., titlu perfect valabil, în virtutea căruia are un drept de creanţă în cuantum de 48,023,57 RON, actualizat cu rata inflaţiei.
A mai arătat că atâta timp cât există o dispoziţie legală, obligatorie, care stabileşte termenul în care se acordă despăgubirile, pârâta nu poate invoca vreun motiv pentru a nu respecta un act normativ.
Aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii, în şedinţa publică din data de 14 mai 2010, cu ocazia dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a pus în discuţie motivul de ordine publică al necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate acest motiv invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea recurentei-pârâte A.N.R.P. la plata sumei de 48.023,57 RON, actualizată cu rata inflaţiei, reprezentând cea de-a doua tranşă de 60% din suma totală de 80.039,28 RON cuvenită intimatei-reclamante cu titlu de compensaţii băneşti, în baza hotărârii nr. 667/2001 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi validată prin Ordinul nr. 4525/2006 emis de Şeful Cancelariei Primului Ministru.
Prin urmare, este vorba despre o acţiune generată de neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ, emis în procedura reglementată de Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940, respectiv ale normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ aprobate prin HG nr. 753/1998, ipoteză asimilată refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, „hotărârile Comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.
Ordinul nr. 4525/2006 de validare a hotărârii Comisiei Judeţene Constanţa nr. 667/2001 prin care au fost acordate intimatei-reclamante compensaţii băneşti în cuantum de 80.039,28 RON a fost emis de Şeful Cancelariei Primului Ministru, în temeiul art. 30 din OG nr. 94/2004.
Potrivit art. 31 din OG nr. 94/2004, „actele Cancelariei Primului Ministru sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului, în raza căruia domiciliază solicitantul”.
În altă ordine de idei, trebuie precizat că potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificările şi completările ulterioare, "se înfiinţează A.N.R.P. ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, finanţat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, prin preluarea activităţii A.N.R.P., structura fără personalitate juridică din cadrul Cancelariei Primului-Ministru, care se desfiinţează.
La art. 6 alin. (7) din aceeaşi ordonanţă se prevede că: „prin decizie, vicepreşedintele A.N.R.P., care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale Comisiilor judeţene, respectiv ale Comisiei municipiului Bucureşti (…).
Deciziile de plată prin care se modifică hotărârile iniţiale, deciziile de invalidare şi cele prin care se soluţionează contestaţiile se comunică beneficiarilor şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.
Din interpretarea acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative tipice sau asimilate emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ a tribunalului, fiind vorba de o competenţă specială, atât în etapa stabilirii dreptului cât şi în etapa efectuării plăţilor.
Competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În litigiul de faţă, suntem în prezenţa unei acţiuni generată de neplata unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ, având drept temei juridic Legea nr. 9/1998.
Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998.
Chiar dacă reclamanta nu contestă hotărârea Comisiei judeţene, Înalta Curte apreciază că pentru raţiuni de simetrie juridică, instanţa competentă să stabilească legalitatea actului administrativ are şi competenţa de a cenzura actele administrative asimilate – atât refuzul de emitere a acestuia, cât şi refuzul de executare.
Ca atare, instanţa de control judiciar reţine că nu sunt incidente în speţă normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Având în vedere considerentele expuse şi constatând întemeiat motivul invocat din oficiu, Înalta Curte va admite recursul şi potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva sentinţei nr. 2619 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2571/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2547/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
