ICCJ. Decizia nr. 2548/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2548/2010
Dosar nr. 9053/1/200.
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 3490 din 10 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC HG SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. şi D.G.A.M.C. şi pe cale de consecinţă, a anulat adresa nr. 59115 din 6 noiembrie 2006.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 480.318 lei cu titlu de dobânzi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond, a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor Codului de procedura fiscală, OG nr. 92/2003 [art. 119 alin. (1)], contribuabilii au dreptul la dobânda pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 zile în care organele fiscale trebuie să soluţioneze cererile de rambursare sau restituire. Astfel, atâta timp cât în fişa sintetică contribuabilul nu figura cu datorii către bugetul de stat, la momentul expirării termenului prevăzut de lege de 45 de zile de la depunerea deconturilor/cererilor de rambursare TVA, pârâta era obligată să se pronunţe şi să restituie sumele solicitate.
A mai arătat instanţa că este corectă susţinerea reclamantei în sensul că pârâta nu putea refuza sau amâna rambursarea pe motiv că ulterior putea să constate existenţa unor debite ale contribuabilului faţă de buget.
Dispoziţiile OMFP nr. 338/2004 şi nr. 1899/2004 nu justifică amânarea rambursării TVA peste termenul respectiv, decât cu câteva mici excepţii de câteva zile care urmează a fi avute în vedere la calculul dobânzilor solicitate de reclamantă.
Invocarea în adresa contestată a faptului că deconturile au fost soluţionate sub rezerva verificării ulterioare, a demonstrat că pârâta a soluţionat cererile anterior controalelor, însă nu în termenul legal stabilit.
Din moment ce prevederile cap. 4 din OMFP 338/2004 stabilesc că rambursarea soldului negativ de TVA se realizează cu control ulterior, nici un alt control nu justifică nesoluţionarea cererilor de restituire, rambursare în termenul legal.
în ceea ce priveşte suma reprezentând dobânzi, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat constatarea şi obligarea pârâtei la plata dobânzilor în cuantum de 499.037,26 lei. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că reclamanta are dreptul la dobânzi în sumă de 482.410 lei.
Concluzionând, instanţa a reţinut, din analiza deconturilor de TVA cu opţiuni de rambursare, notelor de compensare, deciziilor de restituire, situaţiilor privind calculul dobânzilor efectuate de expertul contabil prin comparare cu cele ale reclamantei, că dobânzile ce trebuie acordate acesteia sunt în sumă de 480.314 lei, respectiv cu 2.106 lei mai puţin decât suma stabilită de expert.
2. Recursul exercitat de pârâtă
împotriva sentinţei civile nr. 3490 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel-Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, A.N.A.F., care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC HG SRL.
A învederat recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, că hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta-pârâtă a arătat că în mod eronat aceasta a fost respinsă de instanţa de fond, întrucât numai după emiterea unui răspuns la contestaţia nr. 126785 din 8 decembrie 2006 (respectiv la plângerea prealabilă nr. 139789 din 19 februarie 2007) intimata putea aprecia asupra oportunităţii de a ataca răspunsul în contencios administrativ, în situaţia în care răspunsul dat de pârâtă ar fi fost considerat nesatisfăcător de către reclamantă.
2.2. în ceea ce priveşte fondul cauzei recurenta-pârâtă a precizat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii avându-se în vedere următoarele:
în perioada iulie 2004 - mai 2005, SC HG SRL a depus un număr de 8 deconturi privind taxa pe valoare adăugata, cu opţiune de rambursare.
Fata de dispoziţiile Capitolului 4 alin. (1) din O.M.F.P. nr. 338/2004 privind aprobarea Metodologiei de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxa pe valoare adăugata cu opţiune de rambursare, în vigoare in acea perioada, potrivit cărora, pentru marii contribuabili, rambursarea soldului negativ al taxei pe valoarea adăugata se realizează cu control ulterior, compartimentul cu atribuţii de soluţionare a deconturilor de TVA a procedat la soluţionarea deconturilor depuse de reclamanta.
Astfel cum se arata şi în adresa nr. 59115 din 06 noiembrie 2006, soluţionarea cu control ulterior a deconturilor cu sume negative de taxa pe valoare adăugata cu opţiune de rambursare, necesită determinarea stării de fapt fiscale a contribuabilului.
Aceasta presupunea o analiză completă a situaţiei fiscale a contribuabilului, stabilirea cu certitudine a obligaţiilor datorate bugetului general consolidat, conform declaraţiilor contribuabilului şi în raport cu plăţile efectuate de acesta, precum şi confruntarea taxei pe valoare adăugată de rambursat existentă în evidentele fiscale cu situaţia conturilor 442.4, 442.6 şi 442.7 din balanţa analitica întocmită de contribuabil.
În ceea ce priveşte constatarea instanţei de fond potrivit căreia singurul motiv justificat pentru prelungirea acestui termen poate fi solicitarea de informaţii şi data la care aceste informaţii suplimentare au fost furnizate de contribuabil s-a arătat că dispoziţiile art. 199 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, în vigoare la acea dată, au în vedere orice fel de informaţii şi nu numai informaţiile pe care le poate furniza contribuabilul.
Potrivit celor arătate mai sus, prelungirea termenului de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxa pe valoare adăugata cu opţiune de rambursare a fost făcuta cu respectarea dispoziţiilor legale.
De asemenea, astfel cum s-a arătat în adresa nr. 59115 din 06 noiembrie 2006, în perioada 2004 -2005 intimata a depus declaraţii privind obligaţiile de plata la bugetul general consolidat, declaraţii care au fost modificate, ulterior, prin depunerea de declaraţii rectificative. Fata de aceasta situaţie, cu atât mai mult se impunea stabilirea cu certitudine a obligaţiilor datorate bugetului general consolidat de societate, obligaţii existente la data depunerii deconturilor cu sume negative de taxa pe valoare adăugata cu opţiune de rambursare.
Restituirea sumelor către intimată nu se putea realiza, faţă de prevederile art. 113 alin. (1) lit. e), alin. (6) si alin. (7) din OG nr. 92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, în vigoare la data soluţionării deconturilor [art. 117 alin. (1) lit. e), alin. (6) si alin. (7) din OG nr. 92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, republicată in data de 31 iulie 2007, cu modificările si completările ulterioare], înainte de stabilirea cu certitudine a obligaţiilor datorate bugetului general consolidat de către contribuabil.
3. Prima decizie pronunţată în recurs
Prin Decizia 4897 din 5 noiembrie 2009, înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, admiţând excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs - invocată din oficiu la data de 11 iunie 2009 a anulat, în temeiul dispoziţiilor art. 161 alin. (2) şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 3490 din 10 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin directorul general al Direcţiei generale juridice V.N.
în motivarea soluţiei, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că prin Ordinul nr. 2187/2007 emis de preşedintele A.N.A.F. s-a acordat directorului general al Direcţiei generale juridice din cadrul A.N.A.F. o delegaţie generală de reprezentare a agenţiei în procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.
S-a apreciat că, în raport cu prevederile art. 68 şi urm. C. proc. civ., pentru exerciţiul dreptului de exercitare a căii de atac precum şi a oricărui act procesual de dispoziţie este necesar un mandat special, nefiind suficient un mandat general de reprezentare, exercitarea drepturilor procesuale şi reprezentarea injustiţie fiind situaţii juridice deosebite, cu consecinţe juridice diferite.
Cum în cauză preşedintele A.N.A.F. - care are competenţa legală de a exercita drepturile persoanei juridice pe care o conduce - nu a dat o delegaţie specială (un mandat special) prin care să fi delegat exercitarea drepturilor procesuale în favoarea directorului general al Direcţiei Generale Juridice din cadrul A.N.A.F., s-a apreciat că promovarea căii de atac a recursului a fost exercitată de către o persoană care nu a făcut, în condiţiile legii, dovada calităţii de reprezentant al recurentei persoană juridică.
4. Contestaţia în anulare formulată de recurentă
împotriva acestei decizii, recurenta A.N.A.F. a formulat contestaţie în anulare, invocând prevederile art.318 teza I C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată prin hotărârea atacată este rezultatul unei greşeli materiale.
în motivarea cererii, contestatoarea a arătat că s-a comis o greşeală materială la momentul pronunţării hotărârii prin care s-a dispus anularea recursului A.N.A.F. ca fiind formulat şi semnat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant al recurentei, întrucât la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezulta că persoana care a semnat recursul împotriva sentinţei civile nr. 3940 din 10 decembrie 2008 avea calitatea să semneze actele necesare reprezentării A.N.A.F. în faţa instanţei judecătoreşti.
în susţinerea acestui punct de vedere, contestatoarea a invocat prevederile art. 4, art. 10 şi art. 12 din HG nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F. (în vigoare la data semnării recursului), art. 3 şi art. 7 alin. (3) din Ordinul nr. 2187/2007 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.A.F.
Astfel, contestatoarea a considerat că este incident motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ. şi că practica instanţelor este în sensul admisibilităţii acestei căi de atac în cazul în care instanţa care a pronunţat hotărârea a considerat că persoana semnatară a recursului nu avea calitatea necesară semnării acestuia.
Prin întâmpinarea formulată, intimata SC HG SRL a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, deoarece interpretarea dată de instanţă înscrisurilor depuse de contestatoare la dosarul de recurs este corectă.
5. Decizia pronunţată asupra contestaţiilor în anulare
Prin Decizia nr. 1615 din 19 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis contestaţia în anulare formulată de A.N.A.F. împotriva deciziei nr. 4897 din 5 noiembrie 2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal; a anulat Decizia atacată şi a dispus rejudecarea recursului la data de 14 mai 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, înalta Curte a reţinut că la dosarul cauzei s-a depus Ordinul nr. 1028 din 4 iulie 2008 emis de preşedintele A.N.A.F., prin care a fost împuternicită temporar să exercite funcţia publică de conducere de director general în cadrul Direcţiei Generale Juridice a A.N.A.F. chiar persoana care a semnat recursul promovat de A.N.A.F., persoană care de altfel ocupa funcţia de director general adjunct în cadrul aceleiaşi direcţii din cadrul A.N.A.F.
Potrivit HG nr. 495 din 23 mai 2007 (în vigoare la data exercitării căii extraordinare de atac de faţă), mai exact potrivit art. 12 alin. (7) din acest act normativ: „Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală reprezintă A.N.A.F. în relaţiile cu terţii", iar potrivit alin. (8) al aceluiaşi articol: „Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. unele atribuţii pot fi delegate vicepreşedinţilor, secretarului general şi persoanelor cu funcţii de conducere din compartimentele de specialitate. Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se vor preciza limitele şi condiţiile delegării".
în Regulamentul aprobat prin Ordinul n. 2187/2007 sunt arătate la art. 7 atribuţiile specifice directorului general, printre acestea la alin. (3) fiind prevăzut că: „semnează acte cu caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. sau statului român în procesele aflate pe rolul instanţelor [...]".
Conform art. 9 alin. (1) din acelaşi Regulament, directorul general adjunct care coordonează activitatea de reprezentare în faţa instanţelor, îndeplineşte toate atribuţiile şi sarcinile directorului general, în lipsa acestuia, iar în conformitate cu art. 9 alin. (7) directorul general adjunct semnează actele prin care se asigură reprezentarea în fata instanţelor a A.N.A.F.
A apreciat înalta Curte, că în condiţiile în care recursul a fost declarat şi semnat de persoana care avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F. în baza mandatului general depus la dosar, respectiv Ordinul nr. 1029 din 4 iulie 2008, dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
II. Considerentele reţinute în rejudecarea recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul rezolvării unei cereri de acordare a dobânzilor cuvenite ca urmare a soluţionării cu întârziere a unor cereri de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, concretizate în deconturile cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare depuse în perioada iulie 2004 – mai 2005.
Refuzul a fost exprimat prin adresa nr. 59115 din 6 noiembrie 2006, împotriva căreia intimata-reclamantă a formulat contestaţia administrativă înregistrată la A.N.A.F.- D.G.A.M.C. cu nr. 126785 din 8 decembrie 2006.
La data de 19 februarie 2007, printr-o plângere înregistrată cu nr. 139789 din 19 februarie 2007, SC HG SRL Bucureşti a reclamat nesoluţionarea în termen a contestaţiei administrative, dar până la data înregistrării acţiunii în justiţie – 8 iunie 2007- nu a primit răspuns
Având în vedere acest context faptic rezultat din probele cauzei, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale şi a principiilor incidente în cauză.
Cu referire expresă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Cu privire la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii prin încheierea din date de 14 noiembrie 2007
Deşi în considerentele încheierii şi în motivarea recursului s-a făcut referire numai la cadrul general oferit de art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că în materie fiscală sunt aplicabile prevederile speciale cuprinse în art. 205 (fostul art. 175) şi urm. C. proCod Fiscal ce reglementează căile administrative de atac îndreptate împotriva actului administrativ fiscal sau a „lipsei" acestuia – ipoteză subsumată refuzului, expres sau tacit, de rezolvare a unei cereri.
Este adevărat că, potrivit art. 218 C. proCod Fiscal, acţiunea în justiţie se îndreaptă, în principal, împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, instanţa învestindu-se cu dezlegarea fondului raportului juridic fiscal în măsura în care autoritatea competentă a soluţionat contestaţia pe fondul său.
Având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, Curtea constată însă că susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că, în lipsa unei decizii de soluţionare a procedurii prealabile, acţiunea putea avea ca obiect numai obligarea autorităţii fiscale la emiterea unui răspuns, denotă o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, prin deturnarea scopului normelor reglementând procedura prealabilă şi transformarea ei dintr-o cale mai facilă de rezolvare a cererii adresate autorităţii publice într-o frână în calea accesului la justiţie.
O soluţie limitată la obligarea autorităţii fiscale să rezolve contestaţia înregistrată în cursul anului 2006 nu ar face decât să prelungească dezlegarea raportului fiscal dincolo de un termen rezonabil fără o bază solidă şi să golească de conţinut mecanismul contenciosului administrativ, încurajând conduita pasivă a recurentei-pârâte.
Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).
1.2. Cu privire la fondul cauzei
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că deconturile privind taxa pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, depuse în perioada iulie 2004 –mai 2005, au fost soluţionate după împlinirea termenului prevăzut în Capitolul 1, pct. B, alin. (5) al ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 338/2004 privind aprobarea Metodologiei de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoare adăugată cu opţiune de rambursare şi în Capitolul 1 pct. 2 din Ordinul nr. 1899/2004, împrejurare pe care, de altfel, recurenta-pârâtă nu a contestat-o.
Apărarea recurentei-pârâte, în sensul că soluţionarea decontului necesită determinarea stării de fapt fiscale prin analiza completă a situaţiei fiscale a contribuabilului, pentru stabilirea cu certitudine a obligaţiilor datorate bugetului general consolidat, nu poate fi reţinută, pentru că potrivit Capitolului 4 alin. (1) din Ordin, pentru marii contribuabili, rambursarea soldului negativ al taxei pe valoarea adăugată se realiza cu control ulterior.
Prin urmare, instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 119 alin. (1) C. proCod Fiscal, în forma în vigoare la data respectivă (în prezent art. 124), potrivit cărora pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobânzi din ziua următoare expirării termenului de rezolvare a cererilor.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 3490 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2545/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2557/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
