ICCJ. Decizia nr. 2734/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2734/2010
Dosar nr. 478/59/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Local al comunei Păltiniş a chemat în judecată A.P.I.A. solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării deciziei de soluţionare a contestaţiei înregistrată sub nr. 3909 din 10 martie 2009, anularea acestui act administrativ precum şi exonerarea reclamantei de la plata sumei de 161.207, 36 lei.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin Decizia înregistrată la A.P.I.A. sub nr. 3909 din 10 martie 2009 i s-a imputat suma de 161.207,36 lei acordată cu titlu de sprijin pe suprafaţa de teren, aferent anului 2007, pe considerentul că nu ar fi utilizat sumele respective pentru desfăşurarea unei activităţi agricole.
Reclamanta a susţinut că în mod greşit Direcţia Antifraudă şi Control Intern din cadrul A.P.I.A. a constatat că suma de 161.207,36 lei a fost aprobată în mod nelegal, nelegalitatea acordării sumei fiind determinată de faptul că nu a desfăşurat „activitatea agricolă proprie" conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 704/2007, raportat la neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate prevăzute de OUG nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.
Reclamanta a mai invocat de asemenea faptul că în definirea noţiunii de „activitate agricolă proprie" organul de control trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 2 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune şi de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori care prevăd: c) „activitate agricolă": producţia, creşterea sau cultura produselor agricole sau menţinerea terenurilor în condiţii agricole şi de mediu aşa cum sunt definite în art. 5.
Or, în art. 5 se precizează că „statele membre definesc la nivel naţional sau regional cerinţele minime pentru bunele condiţii agricole şi de mediu.
Prin urmare, a arătat reclamanta respectarea bunelor condiţii agricole şi de mediu este suficientă, în conformitate cu prevederile actelor legislative susmenţionate, pentru dovedirea utilizării pajiştilor permanente de către orice producător agricol care depune cerere de plată, inclusiv de către consiliile locale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 343 din 4 noiembrie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local al comunei Păltiniş în contradictoriu cu A.P.I.A. şi în consecinţă a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamant împotriva procesului verbal de constatare întocmit la data de 22 ianuarie 2009 de către pârâtă, a admis contestaţia formulată de reclamant şi a anulat procesul verbal atacat, cu consecinţa exonerării reclamantului de la restituirea sumei de 161.207,36 lei.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă cererea de suspendare a deciziei atacate ca fiind rămasă fără obiect, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţa a reţinut, în esenţă că dispoziţiile art. 2 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune şi de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori menţionează ce anume se înţelege prin „activitate agricolă", această noţiune fiind definită ca producţia, creşterea sau cultura produselor agricole sau menţinerea terenurilor în condiţii agricole şi de mediu, aşa cum sunt definite în art. 5.
În art. 5 alin. (1) din acelaşi regulament se prevede că „statele membre definesc, la nivel naţional sau regional, cerinţele minime pentru bunele condiţii agricole şi de mediu".
Ordinul M.A.P.A.M./M.M.G.A. nr. 791/1381 din 2006 pentru definirea bunelor condiţii şi de mediu în România, cu aplicabilitate în anul 2007, prevede trei măsuri GAEC referitoare la pajiştile permanente şi anume:
- nu este permis suprapăşunatul pajiştilor permanente;
- arderea pajiştilor permanente este permisă numai cu acordul autorităţii competente pentru protecţia mediului;
- menţinerea suprafeţei de pajişti permanente la nivel naţional, existente la 1 ianuarie 2007.
Prin urmare respectarea bunelor condiţii şi de mediu este suficientă în conformitate cu prevederile actelor legislative susmenţionate pentru dovedirea utilizării pajiştilor permanente de către orice producător agricol care depune cerere de plată, inclusiv de către consiliile locale.
Astfel, s-a reţinut de prima instanţă că reclamantul a îndeplinit toate condiţiile de eligibilitate impuse de legiuitor pentru a beneficia de suma acordată, acţiunea sa fiind întemeiată.
2. Motivele de recurs prezentate de recurenta-pârâtă A.P.I.A.
În termen legal, recurenta-pârâtă A.P.I.A. a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanţe, invocând, în principal, nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pronunţate, şi susţinând, în esenţă, următoarele critici, raportat la prevederile legale incidente ca şi la situaţia de fapt, pe larg expuse:
- instanţa nu a motivat în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, încălcând astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.;
- instanţa de fond a nesocotit împrejurarea că actul fiscal atacat a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 46 din OG nr. 92/2003;
- nu s-au făcut referiri în sensul art. 1 alin. (2) din HG nr. 1306/2007 la ce anume reprezintă cheltuială eligibilă şi care sunt cerinţele legale ce se impun a fi respectate în acest sens.
La termenul de astăzi, recurenta-pârâtă a învederat instanţei că înţelege să invoce şi un motiv de recurs de ordine publică, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizând încălcarea de către instanţa de fond a normelor de competenţă materială raportat la valoarea litigiului, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul este fondat şi urmează a fi admis, cu consecinţa casării sentinţei atacate şi a trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Caraş Severin, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea celor în continuare arătate.
Examinând cu prioritate motivul de nelegalitate, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., vizând pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţe, motiv invocat de recurenta-pârâtă la termenul de astăzi, Înalta Curte, reţine că acesta este întemeiat, raportat şi la prevederile art. 3041 şi art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea celor în continuare arătate.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ fiscale, în vreme ce actele emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe, impozite, contribuţii, etc. mai mari de 500.000 lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel.
Rezultă din cuprinsul normei enunţate că două criterii au fost instituite de legiuitor pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, respectiv criteriul valoric şi cel al poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice.
Raportat la actul administrativ fiscal a cărui anulare şi suspendare de executare s-a solicitat în cauză, Înalta Curte reţine că prin Decizia A.P.I.A. nr. 3909 din 10 martie 2009 s-a respins contestaţia reclamantei şi s-a stabilit în sarcina acesteia un debit de 161.207,36 lei cu majorări aferente.
Decizia A.P.I.A. nr. 3909 din 10 martie 2009 a fost emisă, astfel cum se menţionează în chiar conţinutul său, în temeiul OUG nr. 125/2006, pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, a OUG nr. 79/2003 ca şi a OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicat.
Potrivit art. 3 alin. (2) şi art. 10 alin. (19 OG nr. 79/2003, privind controlul fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările şi completările ulterioare, respectivul proces verbal de control constituie titlu de creanţă şi titlu executoriu împotriva căruia, în temeiul art. 3 alin. (5) şi (6) din acelaşi act normativ se poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală.
Cum prevederile Codului de procedură fiscală, republicat cu modificări [art. 218 alin. (2)] prevăd expressis verbis competenţa instanţelor de contencios administrativ, în condiţiile legii, în cazul soluţionării deciziilor emise în rezolvarea contestaţiilor, rezultă, din coroborarea textelor arătate şi raportat la natura actului contestat că, instanţa competentă a soluţiona o acţiune de natura celei ce formează obiectul prezentului dosar, se va determina în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, republicată, sus-indicate.
Din această perspectivă, aşadar, raportat la criteriile instituite, în cauză prezintă relevanţă valoarea stabilită în cuprinsul actului fiscal contestat, respectiv în titlul executoriu emis în temeiul OG nr. 71/2003, nu şi poziţionarea organului emitent sau natura sumelor pentru care s-a emis titlu executoriu atacat, enumerarea cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată fiind mai curând exemplificativă decât limitativă.
Reţinând că suma înscrisă în titlul a cărui suspendare s-a solicitat se situează sub pragul valoric de 500.000 lei, Înalta Curte urmează, aşadar, în temeiul de drept mai sus indicat, să caseze hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza spre rejudecare la instanţa competentă material respectiv la Tribunalul Caraş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Faţă de modalitatea de soluţionare a recursului de faţă, nu se mai impune evident şi examinarea celorlalte critici prezentate de către recurentă acestea urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei în faţa instanţei competente, ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.P.I.A. împotriva sentinţei civile nr. 343 din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Caraş Severin, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2718/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2759/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
