ICCJ. Decizia nr. 2755/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2755/2010
Dosar nr. 1555/33/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 august 2009, reclamanta P.A.L. a solicitat anularea parţială a HG nr. 1618/2008 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004.
Reclamanta a solicitat anularea dispoziţiilor alin. (9) pct. 23 din acest act normativ, cu motivarea că în mod nelegal s-a adăugat la o lege organică, prin reglementarea unei noi condiţii care nu este prevăzută în Codul fiscal pentru aplicarea cotei reduse de T.V.A. de 5 % asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuinţelor, ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite.
Prin instituirea unei condiţii suplimentare de prezentare a unei declaraţii pe propria răspundere privind îndeplinirea cerinţelor impuse de Codul fiscal, reclamanta a susţinut că au fost încălcate normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2004, în sensul că o condiţie probatorie a fost transformată într-o condiţie de fond, iar obligaţia legală de taxare redusă a devenit o opţiune a vânzătorului.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 534 din 2 noiembrie 2009, prin care a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Instanţa de fond a constatat că sunt nefondate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, considerând că declaraţia pe propria răspundere prevăzută de normele contestate reprezintă instrumentul juridic care atestă îndeplinirea de către cumpărător a condiţiilor stabilite de art. 140 alin. (21) lit. c) pct. 1 şi 2 Cod Fiscal, respectiv în cazul persoanelor necăsătorite să nu fi deţinut şi să nu deţină nici o locuinţă în proprietate achiziţionată cu cota de 5 % şi în cazul familiilor, soţul sau soţia să nu fi deţinut şi să nu deţină fiecare sau împreună, nici o locuinţă în proprietate achiziţionată cu cota de 5 %.
Din acest motiv, s-a apreciat că declaraţia pe propria răspundere este cerută ca probă în scopul de a se dovedi îndeplinirea condiţiilor legale şi nu reprezintă o condiţie nouă reglementată prin actul administrativ contestat. În acelaşi sens, s-a avut în vedere şi principiul general de drept instituit prin art. 1169 C. civ., conform căruia cel care înţelege să se prevaleze de o dispoziţie legală de favoare trebuie să facă dovada îndeplinirii cerinţelor legale.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică şi pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a considerat eronat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1169 C. civ., deşi nu a contestat obligaţia îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Codul fiscal pentru a beneficia de cota redusă de T.V.A. de 5 %, contestând în realitate obligativitatea prezentării unei declaraţii pe propria răspundere la data semnării contractului autentic de vânzare-cumpărare.
De asemenea, recurenta a criticat concluzia instanţei de fond că la momentul faptului generator al aplicabilităţii cotei reduse de T.V.A., care este acela al autentificării contractului de vânzare-cumpărare, trebuie prezentată declaraţia pe propria răspundere, deşi dispoziţiile Codului fiscal impun numai ca la acea dată să fie îndeplinite cerinţele legale.
Recurenta a arătat că prin introducerea acestei noi condiţii au fost modificate dispoziţiile Legii nr. 571/2003, cu încălcarea prevederilor constituţionale şi a normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În aplicarea prevederilor art. 140 alin. (2) lit. c) Cod Fiscal, care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească vânzarea de locuinţe, HG nr. 1618/2008 a prevăzut la pct. 23 alin. (9) că, vânzătorul poate aplica o cotă de T.V.A. de 5 % dacă cumpărătorul va prezenta o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de un notar, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile stabilite la art. 140 alin. (2) lit. c) pct. 1 şi 2 Cod Fiscal, care va fi păstrată de vânzător pentru justificarea aplicării cotei reduse de T.V.A. de 5 %.
Instanţa de fond a interpretat corect aceste norme metodologice de aplicare a prevederilor Cod Fiscal, constatând că obligaţia prezentării declaraţiei pe propria răspundere a fost instituită în scopul de a se dovedi îndeplinirea condiţiilor legale şi nu reprezintă o condiţie nouă introdusă prin actul administrativ contestat, cum neîntemeiat s-a susţinut prin acţiunea în anulare formulată de recurenta-reclamantă.
În consecinţă, declaraţia pe propria răspundere a fost prevăzută ca instrument juridic care să justifice îndeplinirea de către cumpărător a condiţiilor legale pentru aplicarea cotei reduse de T.V.A. de 5 % la data la care intervine faptul generator în cazul livrării de bunuri imobile şi anume, data la care sunt îndeplinite formalităţile legale pentru transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Recurenta-reclamantă nu a contestat că faptul generator al obligaţiei de plată a T.V.A. în cazul livrării de bunuri imobile este reprezentat de transferul dreptului de proprietate, care intervine la momentul autentificării contractului de vânzare – cumpărare, astfel că aceasta a susţinut neîntemeiat că declaraţia pe propria răspundere poate fi prezentată şi la o dată ulterioară, care nu are însă nici o relevanţă cu privire la existenţa şi întinderea obligaţiei de plată a taxei pe valoare adăugată.
Prezentarea acestei declaraţii după data faptului generator al obligaţiei de plată a T.V.A. nu poate produce efecte juridice prin aplicarea cotei reduse de T.V.A. de 5 %, care este condiţionată de întrunirea şi implicit, de dovedirea îndeplinirii cerinţelor legale la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru aceleaşi considerente, se constată că este neîntemeiată critica din recurs privind aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Faţă de motivele expuse, instanţa de fond a constatat corect legalitatea dispoziţiilor pct. 23 alin. (9) din HG nr. 1618/2008, care au fost adoptate cu respectarea prevederilor art. 108 din Constituţie şi a prevederilor Legii nr. 24/2000.
Nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de recurentă, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.A.L. împotriva sentinţei civile nr. 534 din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2754/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2768/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
