ICCJ. Decizia nr. 2864/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2864/2010
Dosar nr. 2727/2/200.
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4189 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta E.V.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o pe aceasta din urmă, să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent. în dosarul aferent dispoziţiei de restituire prin echivalent nr. 6608/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin Dispoziţia nr. 6608 din 31 octombrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, au fost acordate reclamantei măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul situat în Bucureşti, având datele de identificare menţionate în actul respectiv, dispoziţia şi dosarul aferent acesteia fiind înregistrate pe rolul pârâtei sub nr. 32794/CC.
La data de 20 mai 2009, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, învestită cu controlul de legalitate al dispoziţiei menţionate, a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile menţionate în cuprinsul adresei către Primăria Municipiului Bucureşti. înscrisuri care, de altfel - a reţinut instanţa - existau la dosarul cauzei.
Având în vedere faptul că reclamanta a tăcut dovada că a înaintat la data de 12 octombrie 2009 actele solicitate de pârâtă, curtea de apel a constatat că refuzul pârâtei de a înainta dosarul aferent dispoziţiei de restituire nr. 6608 din 31 octombrie 2006 evaluatorului autorizat, este unul nejustificat.
Soluţionarea dosarului nr. 32794 CC după un interval de mai bine de 2 ani, chiar în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluţionare a cererii, a fost apreciată de prima instanţă ca fiind de natură să încalce dreptul reclamantei la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 5, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
In susţinerea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că în pronunţarea hotărârii atacate, prima instanţă a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere faptul că a omis să îi comunice încheierea din data de 13 octombrie 2009, prin care cererea sa, de chemare în garanţie a Primăriei Bucureşti, a fost respinsă ca inadmisibilă.
In dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu o greşită interpretare şi aplicare a legii, atunci când a reţinut existenţa unui refuz nejustificat al Comisiei de înaintare a dosarului reclamantei către evaluatorul autorizat, într-un termen rezonabil, neţinând seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a fost stabilită ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, faţă de care, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că a fost depăşit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluţionate dosarele se face în ordinea înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale.
Totodată, recurenta susţine că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată solicitând instanţei de recurs respingerea acestui capăt de cerere, sau în eventualitatea admiterii lui, să dispună, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., micşorarea cuantumului acestor cheltuieli.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art.3041 C. proc. civ., Înalta Curte, reţine următoarele:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportate la cele ale art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se declară nule "numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor",
Or, necomunicarea încheierii prin care prima instanţă a respins cererea formulată de pârâtă, de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, nu este de natură a-i pricinui acesteia vătămarea vreunui drept procesual, în condiţiile în care această încheiere era, potrivit legii, atacabilă doar odată cu fondul, nefiind din acest motiv supusă cerinţei comunicării.
Criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt de asemenea nefondate.
Astfel, în mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII ..Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta să transmită dosarul reclamantei către evaluator. în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul în litigiu, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 31 octombrie 2006, şi data înregistrării dosarului la Comisie. este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Prin urmare, sentinţa recurată în ceea ce priveşte admiterea cererii care viza transmiterea dosarului la evaluator este legală, în raport atât cu prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005. Titlul VII, Capitolul V, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat drept motiv de recurs.
Recursul este însă fondat în ceea ce priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă reclamantei, aceasta în limitele şi pentru considerentele care urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut culpa autorităţii pârâte de a nu înainta într-un termen rezonabil dosarul aferent dispoziţiei de restituire nr. 6608 din 31 octombrie 2006 evaluatorului autorizat., fapt ce a determinat formularea acţiunii şi implicit efectuarea cheltuielilor judiciare solicitate. astfel că sub acest aspect criticile de nelegalitate nu pot fi reţinute.
Analizând solicitarea recurentei-pârâte privind incidenţa art. 274 alin. (3) C. proc. civ.. Înalta Curte constată că aceasta este însă, întemeiată.
Potrivit acestui text de lege „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor.... ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Textul de lege nu distinge stadiul procesual în care pot fi aplicate aceste prevederi legale, care de altfel pot face obiectul recursului prin prisma analizei nelegalităţii hotărârii recurate conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind în discuţie netemeinicia ci chiar legalitatea acordării cheltuielilor de judecată.
Este adevărat că onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
In acest sens. Curtea Constituţională prin Decizia nr. 401/2005 a recunoscut dreptul instanţei de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat şi acordat de prima instanţă, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., motivat de complexitatea cauzei deduse judecăţii ce are ca obiect un act administrativ asimilat respectiv obligarea unei autorităţi publice de a emite Decizia solicitată în baza Legii nr. 247/2005, cauză care a fost soluţionată la primul termen de judecată în lipsa părţilor conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
La instanţa de fond a fost depusă chitanţa de plata onorariului de avocat de 3 881 lei (fila 69 dos. fond) însă această sumă este considerată prea mare în raport de complexitatea cauzei pentru a fi inclusă integral în cheltuielile de judecată la care este obligată pârâta, motiv pentru care conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va fi redus cuantumul cheltuielilor de judecată la 1000 lei.
In acest sens, prin admiterea recursului conform art. 312 C. proc. civ., va fi modificată în parte sentinţa pronunţată de curtea de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 4189 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că obligă pârâta la cheltuieli de judecată către reclamantă în cuantum de 1000 de lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2840/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2875/2010. Contencios → |
|---|
