ICCJ. Decizia nr. 2870/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2870/2010
Dosar nr. 1395/33/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei. Situaţia de fapt
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 iulie 2009 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi ulterior precizată, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Tineretului si Sportului, solicitând anularea Ordinului 582 din 24 aprilie 2009 care a avut la bază OUG nr. 37 din 22 aprilie 2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice si obligarea paratei la plata sumei de 100.000 Euro daune morale, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în fapt, prin ordinul 582 din 24 aprilie 2009 care a avut la baza OUG nr. 37/2009 si art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, funcţia de conducere de Director a Direcţiei pentru Tineret si Sport a judeţului Maramureş a fost desfiinţată, iar drept consecinţa raportul de munca al reclamantei a încetat. În opinia reclamantei, actul atacat este nelegal si netemeinic întrucât din punct de vedere formal se impunea ca Decizia sa cuprindă motivele care determina concedierea, precum si termenul in care poate fi contestata la instanţa competenta, iar omisiunea acestor elemente se sancţionează cu nulitatea absoluta in conformitate cu dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale numărul 506/2005. În acest context, actul administrativ atacat nu poate fi verificat in drept sub aspectul menţionat mai sus. Întrucât nu are o motivare in fapt, fiind încălcate in acest sens art. 20 din Constituţie prin raportare la art. 6 punctul 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale care recunoaşte si garantează dreptul la munca, precum si art. 44 din Constituţie referitor la dreptul de proprietate privata coroborat cu art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale prin care este consacrat si protejat dreptul de proprietate.
Mai mult, la data emiterii ordinului reclamanta se afla in concediu de odihnă în conformitate cu actul medical depus în probaţiune la dosar.
Desfiinţarea locului de munca nu este nici măcar efectiva, deoarece prin art. III alin. (3) din OUG nr. 37/2009 se menţionează faptul ca serviciile publice deconcentrate ale ministerelor vor fi conduse de un director coordonator, situaţie in care postul respectiv nu este desfiinţat efectiv si atunci nu mai putem vorbi despre o cauza reala si serioasa. Cu alte cuvinte, desfiinţarea efectiva impune eliminarea acestuia din organigrama precum si din statul de funcţii al unităţii, per a contrario, ocuparea postului respectiv de către o alta persoana sub o alta titulatura dar păstrând aceleaşi atribuţii nu reprezintă altceva decât o dovada clara a încălcării contractului individual de munca precum si a dispoziţiilor legale care conferă protecţie angajatului împotriva atitudinii discreţionare abuzive a angajatorului. Raportul juridic dintre angajat si angajator referitor la actul administrativ din 1 octombrie 2005 prin care petenta a fost numita in funcţia de director, precum si prezentul ordin atacat are o natura juridica complexa având la baza un act administrativ in temeiul căruia s-a încheiat contractul de munca si deci sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, făcând trimitere în acest sens la dispoziţiile art. 35 precum si la art. 100 din Legea nr. 188/1999.
Nu in ultimul rând, in ceea ce priveşte OUG nr. 37/2009 sunt aplicabile dispoziţiile Curţii Constituţionale a României care s-a pronunţat cu privire la propunerea legislativa de modificare a Legii nr. 188/1999 cu conţinut identic reiterat in cadrul OUG nr. 37/2009, ca fiind neconstitutională, fapt care implica perseverarea intr-o atitudine abuziva si nedemocratica.
Printr-o precizare de acţiune din data de 3 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat obligarea paratului la plata sumei de 100.000 Euro echivalent in lei la data plaţii efective. În motivarea acestei precizări de acţiune reclamanta a arătat ca spre deosebire de celelalte despăgubiri civile care presupun un suport probator, in privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care in raport de consecinţele suferite de către partea vătămata va aprecia o anumita suma globala care sa compenseze prejudiciul moral cauzat. Emitentul actului are un comportament total abuziv, in acest sens fiind depus în probaţiune copia Ordinului 1444 din 7 septembrie 2009 prin care Ministerul Tineretului şi Sportului a dispus detaşarea reclamantei, cu toate ca aceasta se afla in concediu medical. Afecţiunile medicale de care suferea reclamanta au fost agravate de stresul provocat atât de revocarea din funcţie cat si de şicanele provocate de către emitentul actului pretins abuziv.
Prin aceeaşi precizare de acţiune, reclamanta a solicitat instanţei sa constate suspendarea de drept a unui nou ordin cu numărul 1863 din 19 octombrie 2009, ordin care preia întocmai conţinutul ordinului atacat prin prezenta acţiune introductiva de instanţa care a fost suspendat prin sentinţa civila nr. 299 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, sentinţa rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Soluţia primei instanţe:
Prin sentinţa civilă nr. 605 din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea reclamantei G.C., şi în consecinţă, a dispus anularea ordinului nr. 44582 din 24 aprilie 2009 emis de Ministerul Tineretului şi Sportului, prin ministrul M.I.R., a constatat suspendarea de drept a Ordinului nr. 1863 din 19 octombrie 2003, emis de către acelaşi minister prin ministrul S.L.P., a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 de lei, daune morale în favoarea reclamantei, şi la plata sumei de 4764 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Considerentele primei instanţe:
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut în esenţă, faptul că actul administrativ atacat în cauză a fost emis pentru executarea dispoziţiilor art. III alin. (1) şi alin. (11) din OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, aspect ce rezultă, de altfel, din menţiunile operate în formula introductivă a actului administrativ individual examinat unde se menţionează, între altele, şi acest temei legal.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, faptul că, în raport cu împrejurarea că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 publicată în M.Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a constatat că legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 privind unele măguri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice este neconstituţională, atrage ca o consecinţă firească, nelegalitatea deciziei atacate, instanţa apreciind în acest sens, că actul administrativ individual emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale declarate neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii şi drept urmare, este nelegal.
Aspectele legate de împrejurarea că OUG nr. 37/2009 au fost între timp abrogate de OUG nr. 105/2009 au fost apreciate de curtea de apel ca fiind lipsite de relevanţă în cauză, de vreme ce noul act normativ preia integral dispoziţiile legale ale vechiului act normativ.
Împrejurarea că între timp autoritatea a desemnat o altă persoană în funcţia publică s-a apreciat că nu poate fi opusă cu succes pentru a paraliza demersul reclamantei deoarece aceasta vizează acelaşi cadru normativ analizat de Curtea Constituţională în Decizia sa de neconstituţionalitate a OUG nr. 37/2009 şi a legii de aprobare şi care urmăreşte ca obiectiv zădărnicirea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti.
Cu privire la precizarea de acţiune depusa la dosarul cauzei in data de 3 noiembrie 2009, instanţa a apreciat cererea de constatare a suspendării de drept a Ordinului 1863 din 19 octombrie 2009 ca fiind total neîntemeiata. Astfel, conform art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 „în ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către instanţă, acesta este suspendat de drept. în acest caz nu este obligatorie plângerea prealabilă".
Instanţa a constatat faptul că în cazul concret dedus judecaţii, ne aflam in prezenta ipotezei prevăzute de către textul enunţat, la data de 16 iunie 2009 Curtea de Apel Cluj dispunând prin sentinţa civilă nr. 299 din 16 iunie 2009, cu caracter executoriu, suspendarea efectelor actului administrativ a cărui anulare se cere prin cererea de chemare in judecata dedusa judecaţii in prezentul dosar, iar hotărârea a rămas irevocabila prin respingerea recursului de către înalta Curte de Casaţie si Justiţie. Cu toate acestea, la data de 19 octombrie 2009, acelaşi parat Ministerul Tineretului si Sportului adopta un nou ordin cu numărul 1863, prin care dispune masuri identice cu cele adoptate prin ordinul anterior 582 din 24 aprilie 2009 suspendat irevocabil de către instanţa. Astfel, prin ordinul 1863 din 19 octombrie 2009 se dispune deasemenea desfiinţarea funcţiei de conducere de director la Direcţia Judeţeană pentru Tineret Maramureş si încetarea raportului de munca al reclamantei la data expirării termenului de preaviz. Singurul element de diferenţiere intre cele doua ordine ii constituie temeiul de drept, in condiţiile in care primul ordin este motivat in drept pe dispoziţiile OUG nr. 37/2009 iar al doilea ordin este motivat în drept pe dispoziţiile OUG nr. 105/2009. Acest element de diferenţiere nu poate argumenta ideea ca este vorba despre doua acte administrative cu conţinut si finalitate diferita, deoarece masurile dispuse sunt identice, iar temeiul de drept diferit reprezintă un element de diferenţiere pur formal.
În condiţiile în care masurile dispuse sunt identice, textul art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este pe deplin incident si adoptarea celui de al doilea ordin nu reprezintă altceva decât o dovada a dispreţului faţă de actul de justiţie, situaţie inacceptabilă din partea unei autorităţi publice intr-un stat de drept. Pentru a da eficienţă textului enunţat şi a releva abuzul autorităţii, instanţa considera deopotrivă admisibila şi întemeiată cererea de constatare a suspendării de drept a celui de al doilea act administrativ în baza textului enunţat.
Cu privire la daunele morale, instanţa a apreciat, în esenţă, faptul că într-adevăr, prin emiterea ordinului contestat a fost vătămat grav dreptul la munca al reclamantei, cauzându-i-se prejudicii de ordin moral prin popularizarea în presa locală a acestui eveniment nefericit pentru parcursul profesional. Reclamantei i-au fost afectate astfel onoarea, prestigiul şi demnitatea ocrotite de lege.
Mai mult, emitentul actului atacat a emis ulterior un alt act administrativ prin care a dispus detaşarea reclamantei în Judeţul Harghita pe o perioada de şase luni. În condiţiile în care acest ordin de detaşare nu cuprinde nici o argumentaţie referitoare la necesitatea acestei modificări a locaţiei in care reclamanta să-şi desfăşoare activitatea la o mare distantă faţă de localitatea de domiciliu, în opinia instanţei de fond măsura dispusă, a avut un evident caracter şicanator. În acest sens curtea de apel a reţinut şi faptul că la scurt timp ordinul de detaşare a fost revocat de către emitent intr-o maniera tot atât de arbitrara şi lipsită de orice motivaţie, aşa încât, rezultă faptul că detaşarea nu era motivată de vreun considerent legat de buna funcţionare a serviciului public.
Instanţa a reţinut astfel că delegarea şicanatorie pentru considerente care nu au legătura cu buna funcţionare a serviciului public a fost de natură să producă un prejudiciu moral prin climatul tensionat astfel provocat şi temerea că reclamanta va fi nevoită să părăsească localitatea de domiciliu şi mediul în care şi-a derulat activitatea profesională şi viaţa privată.
La stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa a avut în vedere însă faptul că detaşarea nu a fost efectivă fiind revocată la scurt timp, aşa încât reclamanta nu a părăsit nici măcar o zi localitatea de domiciliu.
Cu privire la problemele medicale cauzate sau agravate de actul administrativ atacat, instanţa a reţinut că nu se poate stabili un raport de cauzalitate cert intre emiterea actului administrativ, disconfortul psihic produs şi afecţiunea invocată: lombosciatică discogenă. Mai mult, a reţinut instanţa, afecţiunile medicale provoacă în primul rând un prejudiciu material (a cărui reparare nu a fost solicitată de către reclamantă) şi doar subsecvent un prejudiciu moral, în condiţiile în care se poate stabili un raport de cauzalitate cert între fapta ilicită (actul administrativ nelegal în cazul analizat) şi prejudiciul cauzat. În opinia instanţei, în cazul concret dedus judecaţii acest raport de cauzalitate nu este probat şi mai mult, lipsesc orice elemente concrete din care instanţa să stabilească raportul de cauzalitate prin aplicarea unei prezumţii simple.
În concluzie, instanţa a reţinut că maniera în care emitentul actului a procedat a creat un prejudiciu moral, insa cuantumul sumei solicitate cu acest titlu de către reclamanta este total nerealist (100.000 Euro in echivalent lei) şi acordarea sa ar avea ca finalitate îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei.
Instanţa a apreciat ca justa reparare a prejudiciului se poate realiza într-o maniera satisfăcătoare prin obligarea paratului emitent al actului la plata sumei de 3000 Ron cu titlul de daune morale, reţinând totodată faptul că anularea actului administrativ urmată de repunerea reclamantei în funcţia publică din care a fost înlăturată oferă ea însăşi, o satisfacţie de ordin moral care contribuie la repararea aceluiaşi prejudiciu.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta G.C. precum şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
În motivarea recursului său, reclamanta a criticat sentinţa de fond în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, solicitând în temeiul art. 3041 C. proc. civ., modificarea sentinţei în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat.
Consideră recurenta că deşi instanţa de fond a constatat caracterul abuziv al actului administrativ şi comportamentul şicanelor ulterior emiterii actului, a deconsiderat şi principiile care au fost încălcate şi care ar fi trebuit reparate în conformitate cu principiul restitutio in integrum.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a criticat sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate - solicitând modificarea acesteia în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- A arătat pârâtul-recurent că – la momentul emiterii Ordinului atacat, OUG nr. 37/2009 era în vigoare şi nu era declarată neconstituţională şi având putere de lege era obligatorie pentru instituţie.
- Ordinul Ministrului Tineretului şi Sportului nr. 582 din 24 aprilie 2009 a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale în materia concedierii care nu ţin de persoana salariatului, drept urmare nu poate fi reţinută nulitatea acestora.
- În ceea ce priveşte daunele morale se arată că pentru acordarea daunelor nu este suficient ca măsura luată de angajator să fi fost anulată de instanţa de judecată, angajatul în cauză trebuie să dovedească în mod neechivoc faptul că valorile sale morale au fost legate în mod grav.
Aprecierile instanţei de recurs
Analizând cererile de recurs formulate, Înalta Curte având în vedere motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele următoare:
- În ceea ce priveşte recursul reclamantei, se constată că aşa cum a precizat şi recurenta - reclamantă judecătorul este singurul în măsură să aprecieze în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Astfel, s-a reţinut că detaşarea ulterioară a reclamatei printr-un alt act administrativ a avut caracter şicanatoriu însă şi împrejurarea că detaşarea nu a fost efectivă, fiind invocată la domiciliu nici măcar o zi. De asemenea s-a reţinut că nu există o relaţie de cauzalitate certă între emiterea actului administrativ şi afecţiunea provocată.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la mecanismul mediatic defăimător care nu ar putea crea prezumţia de legalitate privind actul administrativ şi de nelegalitate a comportamentului reclamantei; se reţine că însuşi reclamanta-recurentă afirmă că şi în ciuda pronunţării unei hotărâri judecătoreşti favorabile, tot există o suspiciune şi o îndoială în rândul receptorilor de presă, astfel că nu reprezintă un criteriu obiectiv pentru aprecierea daunelor morale.- Referitor la recursul pârâtului Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Tineretului şi Sportului se reţine că în mod corect instanţa de fond a constatat că actul administrativ a fost emis pentru executarea dispoziţiilor art. III alin. (1) şi alin. (11) din OUG nr. 37/2009.
Cu privire la OUG nr. 37/2009 s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 constatându-se că legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională.
Întrucât instanţa de contencios constituţional a constatat că prin reglementările sale OUG nr. 37/2009 afectează statutul juridic al unor funcţionari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, reţinându-se şi faptul că Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială, încălcându-se dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie, instanţa de fond corect a constatat că actele administrative emise în temeiul OUG nr. 37/2009 sunt lovite de nulitate.
Faptul că la data admiterii ordinului atacat, nu exista Decizia Curţii Constituţionale nu are relevanţă, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, temeiul juridic al emiterii ordinului este declarat neconstituţional - prin urmare nu există un temei legal. De menţionat în acest sens şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte daunele morale, se constată că din analiza judecătorului fondului , s-a făcut o apreciere corectă a întinderii prejudiciului moral. Or, instanţa de fond a relevat abuzul autorităţii care a adoptat un al doilea ordin în dispreţul actului de justiţie ceea ce conduce la concluzia vătămării reclamantei în drepturile şi interesele sale legitime cu consecinţe asupra cuantificării daunelor morale.
Constatând că în mod corect s-a făcut analiza circumstanţelor de fapt şi de drept, instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi, în consecinţă în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de G.C. şi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Sportului împotriva sentinţei civile nr. 605 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2862/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2874/2010. Contencios → |
|---|
