ICCJ. Decizia nr. 2902/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2902/2010
Dosar nr. 2709/2/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4403 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamanţilor A.S. şi C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că pârâtul a fost obligat să procedeze la desemnarea evaluatorului conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat constatarea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de a soluţiona într-un termen rezonabil etapa de transmitere a dosarului său la un evaluator sau la o societate de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare conform legii.
Instanţa a constatat că autoritatea pârâtă a primit dispoziţia nr. 7536 din 16 februarie 2007 însoţită de întreaga documentaţie în vederea evaluării şi acordării titlului de despăgubire, în luna iulie 2007, iar argumentul autorităţii pârâte, în sensul că în cazul reclamanţilor încă nu a fost depăşită etapa de analizare a dosarului, nu a fost primit de instanţa fondului.
Astfel, s-a considerat că autoritatea pârâtă are obligaţia să ia toate măsurile pentru ca dosarul de despăgubire al reclamantului să fie soluţionat în cadrul unui termen rezonabil, care nu poate depăşi durata de 6 luni de la data primirii dosarului de la autoritatea locală.
Instanţa a constatat că de la data primirii dosarului reclamantului de către autoritatea pârâtă şi până la data soluţionării cauzei a trecut un interval mare de timp (2 ani) astfel încât autoritatea pârâtă a depăşit termenul rezonabil de analizare a dosarului reclamantului sub aspectul legalităţii, motiv pentru care a fost constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantului şi s-a dispus obligarea pârâtului să procedeze la desemnarea unui evaluator conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv - „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Susţine, în esenţă, recurenta prin motivele de recurs formulate că, în mod eronat, instanţa de fond a considerat că dosarul privind acordarea unor despăgubiri către reclamanţi nu a fost transmis evaluatorului şi nu s-a rezolvat problema despăgubirilor într-un termen rezonabil, deoarece procedura administrativă ce trebuie parcursă este prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care presupune mai multe etape, până la momentul actual fiind analizat dosarul doar în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului.
Referitor la etapa evaluării, precizează recurenta-pârâtă, trebuie respectată Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform căreia „dosarele, în măsura în care sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale", astfel că solicitarea reclamanţilor privind obligarea Comisiei Centrale la transmiterea dosarului la evaluator este neîntemeiată.
Cât priveşte termenul rezonabil de soluţionare a unor astfel de dosare, pe care şi-a argumentat instanţa de fond soluţia pronunţată, este de remarcat faptul că această noţiune trebuie privită prin prisma anumitor criterii ce trebuie luate în calcul, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţii competente şi importanţa litigiului pentru reclamanţi.
Recurenta-pârâtă critică sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că a recunoscut dreptul subiectiv al intimaţilor reclamanţi şi nu se opune acţiunii acestora, numai că trebuie să respecte dispoziţiile legale în materie.
Mai mult, susţine recurenta-pârâtă, în ceea ce o priveşte, acţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, este o entitate fără personalitate juridică şi nu poate plăti în nume propriu cheltuieli de judecată, neavând buget propriu.
Recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, că în speţă trebuie urmată procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", procedură care presupune parcurgerea mai multor etape şi care se finalizează prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de pct. 26 din OUG nr. 82/2007.
Însă, astfel cum corect reţine instanţa de fond, dosarul aferent dispoziţiei nr. 7536/2007 a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 37088/CC, până la momentul actual acesta fiind analizat doar sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, deşi a trecut mai bine de doi ani de zile.
Faptul că, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, trebuie respectată şi Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, conform căreia „dosarele privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale", nu o îndreptăţeşte pe aceasta să prelungească în mod excesiv, nejustificat, durata procedurilor ce trebuie parcurse potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenta-pârâtă are obligaţia, astfel cum în mod just motivează instanţa de fond, să folosească mijloacele adecvate pentru urgentarea parcurgerii acestor etape, în aşa fel încât soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamanţilor să se facă într-un termen rezonabil.
Recurenta-pârâtă susţine că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene în materie de termen rezonabil sunt stabilite anumite criterii ce trebuiesc luate în calcul, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente precum şi importanţa litigiului pentru reclamant.
În speţa de faţă, aceste criterii nu pot justifica depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire al reclamanţilor, întrucât cauza nu este una complexă, aceasta vizând plata despăgubirilor vizând un imobil compus din teren în suprafaţă de 690 mp şi o construcţie demolată, situat în Bucureşti, rezolvarea litigiului fiind importantă pentru reclamanţi, speranţa legitimă a acestora raportându-se la obţinerea despăgubirilor ce li se datorează într-un termen cât mai scurt.
Aşadar, astfel cum corect a stabilit instanţa de fond, autoritatea pârâtă are obligaţia de a urgenta procedurile prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor, în aşa fel încât persoanele îndreptăţite să se bucure de o justă şi dreaptă despăgubire dar şi de rezolvarea acestor drepturi într-un termen rezonabil. Soluţia primei instanţe de obligare a autorităţii pârâte la desemnarea evaluatorului potrivit procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005 este legală şi temeinică.
Cât priveşte critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată la instanţa de fond, se constată că este neîntemeiată.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Acţiunea intimaţilor-reclamanţi a fost admisă de instanţa de fond, fiind recunoscute astfel pretenţiile acestora, aşa încât sunt întrunite cerinţele textului art. 274 C. proc. civ. şi cum s-au cerut cheltuieli de judecată, în mod corect prima instanţă a obligat autoritatea pârâtă la plata acestora.
Aşa fiind, recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată către intimaţii reclamanţi la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs (prin reapreciere).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 4403 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 1000 lei către intimaţi, reprezentând cheltuieli de judecată, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2895/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2956/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
